Mandatul președintelui Trump a debutat în politica americană pe plan extern într-un mod atipic pentru perioada aceasta, respectiv utilizarea sistemului de taxe la import ca modalitate dură de negociere a intereselor SUA. Pentru cei mai mulți, această modalitate este contrară bunelor practici în comerțul mondial, deși se practică pe scară largă, mai ales pentru că este prezentată abrupt și fără „limbaj diplomatic” de Trump. În istoria SUA, suprataxalea a fost prezentă mai ales după Războiul Civil (secolul XIX) și într-o bună parte a secolului trecut cu efecte pozitive pentru economia americană. Taxele mari la import au determinat investitorii din Europa să construiască capacități de producție pe teritoriul american și astfel au transformat SUA dintr-o țară agricolă (furnizor de bumbac, tutun etc.) într-o forță industrială care, după Primul Război Mondial, a devenit cea mai puternică economie a lumii. Iar forța economică determină poziția militară, diplomatică și financiară a unei națiuni.
Este evident că taxele ridicate la import, mai ales în cazul unor piețe imense (cea americană e cea mai mare), au rolul de a proteja producătorii interni într-o perioadă în care subvențiile (în principal mascate) ale statelor axate pe producția pentru export (China, spre exemplu) au devenit regulă și afectează grav economiile naționale (vezi industria auto europeană). În plus, taxele ridicate atrag (adică obligă) mari producători ai planetei să își construiască fabrici în țările cu piețe mari (Volkswagen în SUA, producătorii taiwanezi de cipuri în Germania etc.) pentru a evita barierele financiar-vamale, cu efect pozitiv pentru ambii parteneri. Se adâncește astfel colaborarea economică internațională cu efecte pozitive, inclusiv în menținerea unui climat de pace și securitate generală (care deranjează cumplit dictatorii și „patrioții” de pe la noi).
Incontestabil, utilizarea taxelor ca mijloc de promovare a intereselor naționale pe plan mondial are și efecte clar negative. Dezvoltarea liberă a comerțului mondial este parțial blocată, produsele devin mai scumpe (taxarea „chinezismelor” de către Trump este plătită și de consumatorul american), capitalul migrează spre zonele „protejate” de taxe (dividente mai mari) și vedem deja cum tensiunile interstatale cresc, generând un război comercial în devenire.
Suprataxarea este un abuz sau efectul unei realități pe piața mondială? Sunt argumente și pro, și contra, la fel de valabile. SUA și UE invocă, pe lângă protejarea producătorilor interni, și deficitele imense în comerțul cu statele axate pe export ca mijloc de dezvoltare (China, Vietnam, India etc. acum, dar și Japonia, „tigrii asiatici” etc. în secolul trecut). Și au dreptate. Exportatorii invocă normele OECD privind taxarea, și au și ei dreptate, mai ales în cazul în care produsele pe care le oferă sunt mai ieftine datorită forței de muncă și resurselor reduse ca preț, și nu subvențiilor.
Pentru nostalgici și urmașii lor, trebuie să spun că regimurile autoritare (dictaturi ca în România până în 1990) nu recurg la politici de taxare a importurilor. Pur și simplu nu importă, inclusiv mărfuri necesare și fără șanse de a fi produse intern (cafea, citrice sau materii prime inexistente), cum se întâmpla în perioada „socialismului biruitor” la noi.
Din păcate, la ora actuală, țara noastră nu are o politică de taxare a produselor din afara UE (în alianță ne supunem celei existente), cum nu avem o politică economică la nivel național, din păcate. Și este absolut necesară pe termen mediu și lung, dacă vrem să atragem investitori de anvergură.
În final, subiectul la modă al taxărilor ca formă de influențare a relațiilor economice internaționale trebuie privit în dinamica sa permanentă, analizat și folosit în avantajul firmelor naționale, indiferent de tipul de capital (aici plătesc taxe). Ne preocupă subiectul la nivel național? Spuneți dumneavoastră.
