Un subiect care, consider eu, ar trebui abordat mult mai serios este cel al adaptării economiei naționale la condițiile de război, deși apartenența la NATO este o garanție a faptului că o implicare în conflict cu „iubitul” vecin din Est este foarte puțin probabilă. Conversia industriei, adaptarea rețelelor de transport și comunicații, constituirea de rezerve sau pregătire a autorităților și cetățenilor pentru situații extreme trebuie măcar exersată. Alți membri ai alianței nu au aceeași „jenă” în a-și pune problema aceasta și fac pregătiri mergând până la asigurarea de adăposturi civile și cantitățile minime de stocuri pe care cetățenii sunt îndemnați să le procure. Mai mult, repunerea pe picioare și modernizarea industriei de apărare are un efecte economic major asupra României, având în vedere cererea mondială de „instrumente ale morții”.
Un lucru cert după încetarea ostilităților este debutul faptic al reconstrucției, în cazul Ucrainei noi fiind direct interesați. Un mare miliardar spunea, cu un cinism absolut, că trebuie să cumperi (sau să investești) în noi capacități economice când încă „curge sângele pe străzi”. UE și alte țări au conceput un amplu program de reconstrucție a Ucrainei în valoare de miliarde de euro, iar în Kiev sunt foarte mulți reprezentanți ai companiilor din toată lumea, dar și reprezentanți ai guvernelor responsabile pentru prospectarea pieței. Noi ne rezumăm la declarații de intenție și amânăm (până când?) acțiunile concrete. Deși beneficiem de o foarte bună imagine în Ucraina, atât la nivelul autorităților, cât și al populației. Trebuie să o exploatăm!
Această modalitate de a pune pe picioare economia după distrugerile războiului a fost aplicată de SUA după 1945 în Europa (preponderent Germania) prin Planul Marshall și în Japonia prin Planul McArthur cu rezultate excelente. Cele două națiuni învinse în război au reușit să întreacă statele învingătoare în 25 de ani pe plan economic, dar și al nivelului de trai după anii ‘80. Iar națiunile care au sprijinit refacerea economiilor distruse au avut un profit consistent. Putem câștiga și noi.
Cheltuielile militare reprezintă incontestabil o risipă de resurse materiale, financiare și umane. Dar nu atât de mare cât reiese din bilanțurile contabile. Rezultatele cercetării și experimentării se transferă și în sectorul civil cu efecte net pozitive. Eficiența producției în timp de război crește, atât prin efortul uman al cetățenilor care doresc victoria națiunii lor, cât și datorită „relaxării” reglementărilor sau a mobilizării resurselor financiare suplimentare pentru necesitățile frontului (împrumuturi de război). Iar câștigurile în această zonă se vor păstra și după încetarea conflictului.
Nu fac apologia militarizării industriei ca în Rusia, Iran sau Coreea de Nord. Aceste regimuri se apără inventând inamici și agresând alte națiuni pentru a acoperi eșecurile interne și pierderea competiției mondiale pe plan economic, social, tehnologic și, cel mai dureros, afectând grav existența propriului popor. Existența acestor dictaturi agresive determină o cursă a înarmărilor în toate țările și alocarea unor bugete în creștere pentru cheltuieli militare. „Dacă vrei pace, pregătește-te de război”, spuneau romanii și acest principiu este valabil și în prezent. Iar pregătirea de război fără o industrie de apărare este practic imposibil de realizat.
Totuși, pacea este soluția normală a existenței omenirii. Iar realizarea ei presupune eliminarea dictatorilor de pe scena politicii mondiale chiar prin ripostă militară, dacă altă cale nu este posibilă. Când se va realiza o pace mondială? În ce condiții? Cine o va impune? Va fi vreodată? Istoria ne face foarte sceptici. Dar să sperăm!
