Vreau să vorbesc în acest articol despre „economia de stat” sau mai precis despre societățile cu capital public din diferite părți ale lumii moderne și dezvoltate. Este o discuție permanentă și fără o soluție optimă privind domeniile în care autoritățile centrale sau locale să dețină în proprietate societăți de producție sau servicii, procentul din valoarea de piață recomandată a fi în patrimoniul public, modalitatea practică de gestionare a afacerilor acestor entități economice, destinația profitului etc. Realitatea din întreaga lume arată că societățile sau regiile de stat funcționează mai puțin eficient decât cele private, sunt supuse controlului politic și „adăpostesc” resurse ale corupției, abuzului în dese cazuri. În același timp, cedarea totală a controlului în domenii „strategice” (industria de apărare, bănci, transporturi, sănătate sau educație) către capitalul privat care urmărește doar profitul are efecte sociale negative (prețuri ridicate, de monopol, spre exemplu), dar afectează și siguranța țării într-o lume atât de nesigură. Împărțirea avuției naționale între proprietatea privată și cea „obștească” este diferită în lume și nu există, până acum, un model de urmat.
Un aspect deosebit în evoluția economiilor mondiale este cazul statelor care au trecut de la socialism la capitalism la începutul anilor ‘90, urmând programele de „privatizare” suspectate ca generatoare de furt, corupție și favorizarea unui segment de „băieți deștepți”. Aproape peste tot, vânzarea „mormanului de fier vechi” a favorizat personaje fără scrupule provenite din conducerea regimurilor comuniste, dar și „pescuitori în ape tulburi” din întreaga lume. În alte țări din „lagărul comunist” autoritățile nu au pierdut puterea politică (China, Vietnam), dar au fost obligate să eficientizeze economiile naționale prin privatizare și atragerea de investiții externe. Forța de muncă ieftină și legislația atractivă au determinat o dezvoltare rapidă.
Revenind la problema majoră, atât în vechile economii private, cât și în cele apărute după anii ’90, respectiv controlul statului asupra industriilor și serviciilor strategice, să urmărim exemple de succes, măcar parțial. O soluție este parteneriatul public-privat (s-a vorbit de acesta mult și în România, dar au rezultat doar niște furtișaguri primitive) care să îmbine eficiența din sectorul privat cu un control strategic al autorităților. O altă modalitate de deținere a unor pârghii de control în domeniile cheie ale economiei este păstrarea sau achiziționarea de pachete de acțiuni de către stat, astfel încât, în calitate de acționar-votant în AGA, să poată impune politica economică națională în firmele în cauză. Un exemplu apropiat este Austria.
„Privatizarea” aproape totală la care asistăm în SUA (inclusiv industria militară, aerospațială și chiar apariția de „armate private”) se poate extinde și în Europa? Cred că da, dar diferit de la o țară la alta, în funcție de ponderea capitalului de stat în totalul economiei (în Germania mai sunt 170 de firme de stat, în România – 1.400), dar și „tradiția” postbelică (Franța, Italia sau Grecia încă au un sector public, dar și sindicate care se opun privatizării foarte puternice). Ar merita extinderea sectorului privat? Pentru creșterea eficienței, incontestabil, dar în mod treptat (capitalismul „sălbatic” a avut efecte sociale prea dure) și urmând o politică economică de stat pentru o perioadă de 5-20 de ani care să confere atractivitate și predictibilitate țării.
În concluzie, nu există o soluție universal valabilă. „Oamenii de stat”, nu „oamenii politici” care se gândesc doar la următoarele alegeri, trebuie să fure din experiența de succes a altor țări. Și aici mă refer la România și la viitorul ei pe termen mediu. Care este și viitorul nostru! Și pe care să îl decidă cei inteligenți, profesioniști și dedicați, nu cei „excentrici” și buni de gură. Avem?
