Muzică multă și bună, lume puțină

Pe Mihai Godoroja l-am cunoscut acum câțiva ani când, după un spectacol la Dom Polski, am avut o discuție de-o noapte întreagă, la Underground. Scăldată, desigur, în whisky, bere, ceai (da, da, era nu mai știu care băutor chiar de ceai!) și mult blues unplugged, că aveau și chitarele cu ei. „Ei” fiind, alături de Mike, tot unul și unul, începând cu enormul chitarist Adi Manolovici și terminând cu Vali Răcilă, prieten și bluesman cu totul excepțional.
Pe atunci, Mike realiza niște emisiuni TV formidabile, împreună cu „Sweet” Florian Lungu, marele expert în muzică adevărată. Nu m-a impresionat Mike și în calitatea de artist. Făcea bine ceea ce făcea, dar atât.
Godoroja, ediție 2008.
M-am întrebat în ultimele câteva zile cum arată el în „ediția 2008”, după o absență îndelungată din țară. Și ce am constatat vineri noaptea la Discoteca Vox? Că Mike, dincolo de faptul că nu cântă la nici un instrument (ceea ce e greu de acceptat, un bluesman fără o chitară la purtător fiind cumva o apariție contra naturii) sau că uneori își alege piese care nu i se potrivesc („Hey, Joe” sau „Got My Mojo Working”), este un mare artist, unul din cei care își dau duhul pe scenă, trăind la intensitate maximă fiecare secundă din cele aproape trei ore în care ne-a încântat efectiv.
Foarte interesantă ideea de a cânta piesele clasice impecabil (copleșitoare chiar, așa cum a fost „Cross Town Traffic” a lui Jimi Hendrix, devenită „Prins în trafic”). Au cântat, Mike & The Blue Spirit, fel de fel de chestii, de la un fel de „Black Magic Woman” combinat cu „Soul Sacrifice” (Santana) până la Led Zeppelin („I Can’t Quit You, Babe” sau „Bron-Y-Aur Stomp”) și trecând, of course, prin Hendrix, Willie Dixon, J.J. Cale ori Eric Clapton.
Insert-urile din miezul pieselor (atât comentarii personale cu trimitere la social sau politic, cât și peisaje muzicale din cu totul altă zonă – „Papa Was a Rolling Stone” a grupului Temptations, inserată în „Cross Town Traffic”) – au fost absolut minunate, Mike reușind o comunicare extraordinară cu un public care, chiar dacă nu în totalitatea lui știa de ce se află acolo, i-a răspuns Artistului cu tot atâta dragoste și dăruire câtă primise din partea lui.
O oră, două, trei.
Astfel încât, după un spectacol de o oră, a urmat bisul: o altă oră!… și încă una! Grupul și-a făcut treaba foarte bine, dintre cei cinci Blue Spirit-iști cucerindu-ne „Țețe” Cășin Rădulescu și „uneltele” sale (muzicuță, drâmbă, frunză, ce mai, un întreg arsenal) și, mai ales, suceveanul „Junior” Florin Giuglea, chitarist fără frontiere, dezinvolt și pătruns de spiritul blues-ului până în ultima sa fibră. „Acusticul” Marcian „Mac” Aciobăniței și-a făcut bine treaba, chiar dacă emoționat (era abia la a treia apariție în public), la fel și „veteranii” Valentin Badea (bass) și Marius Vintilă (tobe). Un spectacol memorabil, pentru care trebuie să-i mulțumim „manager”-ului Cristi Rangu (tot nu pricep de ce n-a cântat și „Odissey”), dar și gazdei, Ovidiu Mihalache – „Vox”, care, ca și mine, nu înțelegea cum de la așa un spectacol în discotecă mai erau destule locuri. Cred că mai e nevoie de răbdare și, mai ales, de inocularea în mintea concetățenilor noștri a ideii că pe lângă locurile profund insalubre din toate punctele de vedere (și mai ales muzical) mai există și altele unde se poate asculta Muzică adevărată într-un mediu civilizat.