Mutu, victima cea mai vizibilă

Istoria sportului, dar mai ales cea a fotbalului, este plină de exemple de mari talente eșuate în ratare deplină, atât în plan sportiv cât și în cel social. Mutu, un talent incontestabil, dar parcă nicidecum comparabil cu cel al unor Dobrin, Hagi, Balaci, Dumitrache, chiar Ilie Dumitrescu ori Răducioiu, este parcă un concentrat al tuturor tâmpeniilor pe care le poate genera gloria sportivă nesusținută de un caracter pe măsura acesteia. Explicațiile cele mai comode pentru șirul interminabil al prostiilor sale sunt cele legate de tinerețea sa și păcatele inerente vârstei, precum și de mormanele de bani năvălite peste el și care pot tulbura, se zice, până și mințile mai mobilate decât cea a talentatului Mutu. Aceste tipare pot fi încă lesne demontate, începând cu ăla cu „tinerețea”. Mai putem oare vorbi despre „păcatele tinereții”, când subiectul are deja 30 de ani, două căsnicii și vreo trei copii? Teamă mi-e că nu. Atunci cum se explică acest comportament cu totul infantil? Să fie vorba despre o labilitate psihică accentuată și de consumul de droguri dar și de alcool? Toate întrebările par retorice, întrucât răspunsul vine parcă de la sine și este afirmativ la toate. Concluzia firească este concentrată într-un singur cuvânt: ratare. Mutu este liderul (inclusiv „de imagine”!) al unei întregi generații de ratați, de fotbaliști buimaci într-o lume complet străină (ba chiar ostilă), inadaptabili la civilizația contemporană în general, a sportului în special. Ei provin dintr-un fotbal absolut sălbatic, fără norme și fără repere, în care totul, de la fotbaliști până la promovări, de la antrenori și arbitri până la stadioane, se vinde și se cumpără. Un fotbal în care nu talentul dublat de hărnicie, de muncă, de transpirație, se premiază, ci șmecheria de doi bani, golăneala și tupeul. Un fotbal în care prostia, lipsa de cultură, de școală, de educație, sunt „valorile” cele mai apreciate de golănimea devenită patronat. Ce așteptări poți avea de la un fotbal condus de infractori de tipul bandei Becali, de foști pușcăriași ca Dragomir, Pițurcă, Buduru, de salahori ca Mititelu, de golani bătrâni ca Pădureanu ori tineri ca Borcea? Ce pot produce toți ăștia altceva decât exemple mizerabile pentru oricare tânăr cu ceva talent și care vede în ei modelul reușitei în viață? Mutu este doar cea mai vizibilă dintre victime, în fond doar un alt năuc al cărui model se prea poate să fi fost Nicu Gheară, că doar de aia și l-a luat de naș, de „tată spiritual”.