Munteanu nu-i Mourinho

La sfârșitul meciului cu Basel, antrenorul celei mai penibile echipe românești care a jucat vreodată în Liga Campionilor, în loc să spună ceea ce ar fi fost normal în asemenea situații (adică „Scuze, popor român!” sau, în varianta nemțească „Am fost niște idioți”), s-a pornit să grohăie ceva despre mândria de a participa în respectiva competiție și, desigur, să-i certe pe ăia care „întâi să ajungă ei acolo și p-ormă să vorbească!”. Și a mai mârâit ceva despre „date fiind condițiile în care…”. În care ce, mă Dorinele? În care, vă traduc eu ceva ce ăsta n-a îndrăznit să spună, echipa care cică e campioană n-a transferat nici un jucător, n-are nici măcar stadion, jucând practic toate meciurile în deplasare, n-are nici suporteri (dovadă fiind faptul că în tribune abia au fost vreo 5.000 de zgribuliți, în timp ce în restul Europei ar fi nevoie de tribune gonflabile ca să-i cuprindă pe toți cei dornici de cupe europene), fotbaliștii nu-și primiseră nici măcar salariile, și câte și mai câte. Scriam tot aici, spre sfârșitul campionatului precedent, că dacă titlul ar ajunge la Galați, poate că domnul Mittal, unul din miliardarii cei mai „grei” ai planetei, s-ar învrednici să onoreze evenimentul investind câteva milioane în aducerea stadionului la parametrii ceruți de UEFA pentru omologarea ca arenă internațională. Asta era varianta minimală. Și de bun simț, plecând de la premisa că Mittal și tot neamul lui n-or fi chiar niște nenorociți care, după ce au dat ditamai tunul cu Combinatul Siderurgic, să nu investească niște bani în propria imagine, la urma urmei. Nu-l vedeam, ca indian ce se află, să bage sute de milioane într-un stadion de vis, ca Ahmetov, ori tot sute în fotbaliști, ca Abramovici, că rușii au altă aplecare către fotbalul-afacere, în timp ce indianul, dacă nu-i ceicket, nu-l interesează. Dar nici să-i lase complet de izbeliște, ai nimănui, numai buni să se facă de râs pe unde-i apucă meciurile, în țară sau afară. Aș vrea tare mult să aflu dacă „Neamțul”, în loc să se rățoiască precum țoapa la ziariștii români, la colegii de breaslă și la președinții de cluburi românești, s-a gândit măcar o dată să-l sune pe nesimțitul de Mittal și să-l întrebe de sănătate. În esență, lucrurile stau cam așa: Mittal n-o fi Abramovici, dar nici Munteanu nu-i Mourinho.