Munca în beneficiul creștinului

– „Fie pâinea cât de rea tot mai bună-i-n țara mea”
Ne lipsește credința! Strămoșii noștri au apărat pământul acesta cu preț de sânge și au spus: „fie pâinea cît de rea tot mai bună-i-n țara mea”. N-a fost doar simplă demagogie. Unde este demnitatea creștină a intelectualilor noștri? Alergăm după confort și bunăstare aici pe pământ? Fraților, n-am fost creați pentru pământ, ci pentru cer! Numai această credință ne ajută să stăm vertical, să jertfim plăcerea și comoditatea, pentru a ne ridica și a sluji idealurilor de restaurare morală și spirituală a familiei, a tineretului și a neamului nostru. Răsplata muncii noastre va fi veșnică și nestricăcioasă.
Lupta împotriva păcatului nu este, prin urmare, un exercițiu ascetic egoist, doar pentru sine. Creștinul ancorat în iubirea de Dumnezeu și aproapele, duce o luptă mai complexă. Păcatul lui trage înapoi întreaga familie, este un rău făcut neamului.
Să ne îndreptăm privirile spre copiii noștri și să le dăm această inestimabilă moștenire, care este munca. Este o mare greșeală a părinților să le dea totul de-a gata, să le împlinească toate poftele. Ei nu vor ști niciodată să le prețuiască munca.
Închei cu un cuvânt al părintelui Iustin Pârvu: „Noi vom pieri, bătrânii care am rămas încremeniți în ideile acestea ale unui trecut așa de neguros și vor apărea generațiile acestea de tineri din ce în ce mai curați, mai sănătoși, mai îndrăzneți, ce vor avea o altă minte, mai aproape de Dumnezeu. Ne trebuie însă o familie mai sănătoasă pentru că aici se va forma viitorul bărbat de stat. Aici se formează geniul, mucenicul, dar și omul deșert. Familia, împreună cu școala, Biserica împreună cu școala, legătura mai strânsă între religie și știință, între credință și viață, toate acestea, în sfârșit, vor putea, în timp, să ne readucă acolo unde merităm. Calea va fi lungă, poate cît a durat stricăciunea, dar avem șansa restaurării în viitor. Trebuie însă o școală bună de toate gradele, o școală de elită pentru preoți, care să fie oameni de dăruire, oameni permanent de strajă, mult mai aproape de necazurile enoriașilor, ca să devină într-adevăr ziditori sufletești. Orice viață bună a părintelui este nevoință și abia atunci când va fi lângă oameni se va vorbi de ascultare, de apropierea unuia față de celălalt, de progres”. (www.crestinismortodox.ro)