MOȘTENITORII!!

În urmă cu mai bine de 30 de ani editam, la „Junimea”, cartea țăranului autodidact bucovinean Toader Hrib „Cronica de la Arbore”. Cum poate se (mai) știe, moș Toader își preschimbase casa în muzeu: adunase cu osârdie tot ce credea c-ar putea să ilustreze civilizația satului din Țara de Sus și să deslușească temeiurile dăinurii românului într-un spațiu râvnit de mari imperii acaparatoare. În vitrinele muzeului de la Arbore se aflau, alăturate, vechi vase egiptene, alături de șaua haiducului cutare ori de ocaua lui Cuza, ceramică din neolitic și grenade din războiul II, icoane străvechi și zale medievale, într-un bric-a-brac fără urmă de criteriu ordonator și tocmai prin asta inedit: vizitatorul vedea în colecționarea amestecatelor „urme ale trecerii” o cheie pentru înțelegerea unei filosofii a existenței rurale în care-și are loc respectat și clipa, și eternitatea. Cum am mai scris, după moartea lui moș Toader (1992), muzeul a fost închis. Deși pe frontispiciu se mai poate citi MUZEU, nimeni n-a mai călcat pragul casei din 1992. Adică, de 15 ani! Totu-i părăginit, colbăit, descompletat, vândut (!?). Adevărat, din pricina inundațiilor crâncene din primăvară, comuna a avut (și încă are) alte griji și priorități. Cu toate astea, din câte am înțeles după o discuție la Primărie și la Școală, ar exista interes pentru redeschiderea muzeului, care a constituit totdeauna, alături de ctitoria lui Luca Arbore, un punct de interes turistic mult cercetat inclusiv de străini. Profesorul de română ne-a spus că-i dispus să completeze colecția cu piese etnografice de certă autenticitate și, evident, de valoare muzeistică…
Dar toate discuțiile privind eventuala redeschidere a muzeului se poticnesc în același punct: voia moștenitorilor. Mai bine zis, lipsa de voință a celor ce au intrat, legal, în posesia unui tezaur pe care nu-l respectă fiindcă nu-l înțeleg. Una-i să moștenești patru boi și alta un muzeu! Singura urmașă a lui Toader Hrib a fost o stră-stră-verișoară. Prin sat se vorbește că prima grijă a noii stăpâne a fost să vândă icoanele străvechi (fala muzeului!) și alte piese muzeistice având ceva căutare. O fi așa, n-o fi așa – oricum, e dreptul ei. De aici încolo ar putea intra în discuție doar oarecari criterii morale, nu și de legitimitate ori legalitate a înstrăinărilor. Chiar dacă n-a avut gir oficial, colecția lui Toader Hrib intrase într-un circuit turistic recomandat în pliantele ONT, se bucurase de mai multe consemnări în presa străină decât cutare Muzeu cu ștaif, iar în Cartea de impresii (unde-o mai fi?) se rânduiesc semnături dintre cele mai prestigioase. „Cronica de la Arbore” cunoscuse mai multe ediții, s-a bucurat de atenția criticii – într-un cuvânt, la Arbore se constituise un real pol al interesului față de universul satului bucovinean, înțeles în autentica-i profunzime, dincolo de irizările kitsch-ului artizanal din zonă. Și ceea ce un țăran înțelept și dăruit a clădit într-o viață, au dărâmat într-o clipită moștenitorii: ce le trebuie lor muzeu? Dă lapte? Face pere? Poate că o implicare mai decisă a autorităților, inclusiv cele județene, ar fi putut duce la grațierea pedepsei cu dispariția muzeului. Poate o anume despăgubire ar fi acoperit pretențiile moștenitorilor. Oricum, casa stă degeaba; e pustie și se năruie încet și… sigur. Cu cât întârzie intervenția, cu atât mai mult se subțiază colecția, nici acum inventariată. Cumpărători de ocazie, inclusiv turiști străini, se găsesc…