Moș Ion Roată pensionar

Se împlinește anul acesta o jumătate de veac de la moartea lui Nichifor Crainic. N-am speranțe că, barem cu acest prilej comemorativ, se vor înghesui prea mulți să-i recitească poemele; de altfel, multe nume reprezentative pentru gândirea românească interbelică au în posteritate statutul „citate, dar nu și citite”. Crainic nu-i un personaj controversat, ci deplin adjudecat, parcă mereu aflându-se sub semnul chemării întoarse pe dos „cele rele să se-adune”: a fost considerat naționalist, antisemit, extremist de dreapta, fascist, legionar, carlist (după care anticarlist), comunist (apoi anticomunist). Este suficient să vezi steagul Ligii Apărării Național Creștine, pe care o conducea împreună cu A.C. Cuza, adică tricolorul cu svastică pe post de stemă, și-i de-ajuns!
Nichifor Crainic, care a făcut pușcărie și înainte și (mai ales) după 1944, nu se bucură nici măcar de o recuperare de complezență, fiind plasat, datorită sinuozităților biografiei, în umbra nu a suspiciunii, ci a certitudinii de colaboraționism. Cei 15 ani petrecuți fără condamnare judecătorească la Văcărești, Jilava, Aiud, par a conta mai puțin sau chiar deloc față de cei șase cât a fost redactor la „Glasul Patriei”… Dacă nu-s chiar entuziasmat de poetul Crainic (deținător, între altele, al unui premiu național de poezie!), trebuie să recunosc faptul că-i greu de rezistat seducției textelor sale de filosofie a politicii. N-am nici răgazul, nici spațiul necesar pentru o „repede ochire” asupra acestui sclipitor joc al ideilor; intenționez doar să atrag atenția asupra neașteptatelor similitudini între situații românești despărțite de câteva decenii: nimic nu-i nou sub soare!
În pragul marii crize din anii ’30, Nichifor Crainic scria… de-a dreptul profetic: „Ce trăim în interiorul țării? O criză cumplită, care, în sentimentul exagerat al momentului, ia proporțiile imaginare ale unei apropiate catastrofe. Inteligența politică versatilă și deprinsă cu gimnastica escrocheriei a și găsit explicația: criza noastră este produsă prin repercusiune de la criza mondială. Prin urmare, dacă e să căutăm un vinovat al restriștei cumplite pe care o trăim, acest vinovat nu e altul decât criza mondială. Cu alte cuvinte, nimeni nu e de vină. Imaculați, conducătorii noștri politici și-ar fi făcut datoria, dacă nu năvălea peste noi criza mondială! Să reținem această abilă sustragere de la responsabilitate, care e specifică mentalității așa-zis democratice”.
De fapt, crede Crainic, responsabilitatea, întreaga vinovăție, ar reveni „acestor societăți anonime pe acțiuni care sunt partidele politice” (excelentă definiție, n.n.) și, în realitate, „Democrația e o întreprindere îndărătul căreia stă Banca. (…) Banul îndulcește toate asperitățile. Orice posibilitate de sancționare a fărădelegilor e anulată de faptul că oamenii politici își recunosc reciproc fărădelegile. De aici această universală îngăduială, expresie a unei universale complicități.” Aceste rânduri datează din 1931: Mă-ntreb dacă nu și-au păstrat barem… o brumă de actualitate!
Citez tot din Nichifor Crainic: „Dreptatea socială nu se face prin suprimarea dreptului de a poseda, ci prin suprimarea excesului de bogăție” – opinie, fără îndoială, greu de acceptat pentru liberalismul contemporan. Merită luată în discuție doar ca beneficiu auxiliar de inventar pe marginea polemicii stârnite de inițiativa legislativă prin care se cerea impozitarea averilor de peste un anume prag. Că nu prin (sau nu numai prin) impozitarea imorală a bietelor pensii modeste s-ar mai petici bugetul, ci și prin contribuția solidară a celor avuți. Să ne amintim acum, în preajma sărbătoririi Micii Uniri, spusele lui Moș Ion Roată: „Dumneavoastră, ca fiecare boier, numai ne-ați poruncit să aducem bolovanul, dar n-ați pus umărul împreună cu noi la adus (…) că la război înapoi și la pomană, năvală și parcă nu prea vine la socoteală. Iar de la bolovanul dumneavoastră am înțeles așa: că până acum noi, țăranii, am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.”
Actualizând istorisirea lui Creangă și înlocuind „țăran” cu „pensionar”, tâlcul rămâne același. Intuit cândva și de Voltaire: „Arta de a guverna constă în capacitatea de a lua cât mai mulți bani de la o parte de cetățeni, pentru a o da altora.”