Mortul viu și amicalele asasine

Ne-a cam ținut încordați întâmplarea nefericită cu Habibou în rolul principal. Până să tragem concluzia shakespeareană că „totul e bine când se termină cu bine”, să observăm că în „Insula Afroditei” (pe care nu scapă absolut nici un prilej să o numească astfel exagerat de metaforicii noștri trimiși speciali) evenimentele de acest gen nu sunt o raritate, de-a lungul anilor mai petrecându-se suficiente tragedii pentru a se încerca preîntâmpinarea și a altora. Numai că românul, în varianta sa „om de fotbal”, se gândește probabil doar cum să mai vândă ceva carne înainte de a-i trece termenul de garanție și, eventual, reînnoirea stocului cu carne ceva mai proaspătă, la preț desigur mai mic, dar niciodată la conservare în condiții optime a ceea ce are deja pe stoc. Drept pentru care, faptul că mai dă câte unul colțul sau scapă „doar” cu o comă profundă se încadrează la „perisabilități”, la „pagube planificate”. Dovadă stă strigătura aia a unui oficial (care o fi fost ăla?) în timp ce era evident că „ăla negru (sau aproape) de respira greu” nu mai respira deloc: „Hai bă, lasă trasul de timp, că mai sunt doar 5 minute!” (poate n-ați auzit-o cu toții, dar cei care au fost atenți și la sunet, nu doar la imagine, nu se poate să nu fi rămas siderați, la fel ca mine). Au trecut zeci de secunde până să se învrednicească ADVERSARUL (!!), adică portarul ălora, să se ducă primul către biata victimă! Nu știu cine a fost organizatorul partidei (noi sau ei?) dar sigur e că pe insula aia tot ar fi vreo două ambulanțe. Numai că, probabil, trebuie scos un ban ca să le aduci la teren. Normal ar fi să fie chiar două, câte una plătită de fiecare combatant. Numai că pentru asta ar trebui ca fotbaliștii să fie priviți ca oameni, nu ca bucăți de carne, care se mai și alterează, că așa-i pe tarabă.