MOR MUZEE!

Scriu aceste rânduri în cea mai veche clădire a Iașului (este vorba de arhitectura civilă), construită la sfârșitul sec. XVIII – casa vornicului Alecsandri. Într-una din încăperile de aici avea să se nască viitorul laureat al Premiului Gintei Latine. În 1959 s-a amplasat placa memorială și în 1972, statul român a refăcut casa din temelie. Aici a luat ființă (1976) cel dintâi Muzeu al Teatrului din România.
Și tot aici își dă duhul.
Am nimerit la Muzeu taman când se fac inventarele ultime. Practic, cele de dinaintea desființării. Clădirea a fost revendicată de un oarecare Taitler, din Israel. Bunicu-său, pare-se, a fost ultimul proprietar al grupului de case ce s-a retrocedat, prin hotărâre judecătorească, moștenitorului, reprezentat de un avocat de prin Brașov. Dl. Taitler a văzut clădirea întâia și ultima oară în 2004, când a și pozat-o. Nu i-a plăcut („camerele-s prea mari!”) și și-a comunicat hotărârea: o s-o vândă. Oricum, așezământul muzeal este în pericol de dispariție, fiindcă o grădiniță ori un dispensar pot fi mutate oriunde, dar Muzeul Teatrului scos din casa lui Alecsandri nu mai are nici un chichirez. Zilele acestea, muzeografii re-inventariază cele aproape 10.000 de exponate (manuscrise, costume, mobilier, programe de sală, fotografii, afișe – începând din 1866! – obiecte memoriale etc. etc.); poate că unele vor fi risipite ici-colo, pe la alte muzee, dar cele mai multe își vor începe somnul de veci în depozitele Casei Pogor. Taman în anul în care Iașul se pregătește să-și sărbătorească cei 600 de ani de la întâia atestare documentară, orașul în care s-a născut teatrul românesc rămâne fără Muzeul Teatrului! N-am nimic de reproșat domnului Taitler; oricum, este îndreptățit să pretindă reparații. Dar chiar dându-i-se casa în care s-a născut și a copilărit Vasile Alecsandri? (poziția 24B010 în lista de patrimoniu, cu precizarea „de interes național”). Mă-ntreb ce s-ar întâmpla dacă, în fosta DRG, cineva, nu importă cine și de unde, ar veni cu acte-beton să revendice clădirea bibliotecii-muzeu Anna Amalia, de la Weimar, așa arsă cum e ea. Probabil c-ar fi considerat plecat cu sorcova! Celelalte țări foste socialiste au găsit alte modalități de soluționare a unor astfel de cazuri, și regula „in integrum” este înțeleasă mai nuanțat și mai înțelept în Polonia, Ungaria, Cehia. Dacă nu mă înșel, statul român ar avea dreptul la preemțiune în cazul vânzării clădirii. N-aud decât despre brățări dacice; în nici un buget nu s-a prevăzut o sumă cu astfel de destinație ieșeană. Ne descotorosim de mărturiile propriei noastre istorii fără strângere de inimă și, aș spune, chiar fără vreo jenă! Peste drum de Casa Alecsandri, o altă clădire cu trecut istoric, cea a „Vieții Românești”, a fost câștigată în instanță de Consiliul Județean, dar nu poate fi luată în posesie din pricina chichițelor avocățești ce permit actualilor locatari (ateliere de produs sucuri și alte asemenea parascovenii) să-și prelungească la infinit ilegala ocupație. În cazul Taitler însă, a strălucit celeritatea: Casa Alecsandri a fost lepădată în doi timpi și trei mișcări! Vreau să cred că barem strada ce și-a căpătat numele Alecsandri după ce Bardul a câștigat Concursul Gintei Latine (a fost omagiul municipalității – primar era Dimitrie Gusti) și-l va păstra neschimbat. Nu de alta, dar cum grupul de case retrocedat moștenitorilor din Israel deține ponderea în zonă, strada s-ar putea re-denumi, cu reală îndreptățire, Taitler.