Monahismul ca trăire liturgico-eclesială (II)

Trăirea monahală dobândește o profundă dimensiune liturgică și cultică.
Călugărul, prin rugăciune, curățește propria-și inimă și o arată statornică în unirea cu Hristos. În timpul Liturghiei, monahul se dăruiește pe sine însuși, cu dragoste, lui Dumnezeu și Dumnezeu i se dăruiește, și în fiecare zi petrec multe ceasuri împreună, în această slujire iubitoare a Domnului, în biserică. Nu merge în biserică din vreo obligație, ci din dorința neostoită; nu găsește nimic mai de preț decât comuniunea cu Hristos, cu Maica Sa și cu prietenii Săi. Slujbele sunt o bucurie și o sărbătoare, o deschidere a inimii și o pregustare a raiului. De aceea, călugărul arde de nerăbdare să se întoarcă în biserică și ar rămâne acolo pentru totdeauna. Iar când iese din biserică, toate îi vorbesc de Liturghie: toate pleacă de la biserică și de la altarul sau și se întorc la ea. Slujba ocupă primul loc în viața mănăstirii: este memoria însăși a Bisericii. Și toate, aduse cu mulțumire în biserică, sunt transfigurate pentru Împărăția Cerurilor. Toate se contaminează de înnoirea vieții (Romani 6, 4) a lui Hristos, izvorâtă din mormântul strălucind de lumină.
Chiar și asceza: neîncetata asceză se contaminează de lumina învierii. Monahul care postește, care priveghează, care își înfrânge voia, nu este un – suferind. E drept, el lucrează o continuă siluire a naturii, dar în sensul cuvintelor Domnului: Împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11, 12). Suferința monahului postitor e o suferință radiantă (Al. Schmemann). Strălucește de lumina transfigurătoare. Căci nu omul postește, ci Hristos Însuși! Aceasta e taina prezenței lui Hristos în faptele bune ale omului, de care vorbea Sfântul Maxim Mărturisitorul. E o prezență euharistică.
Prin asceză, monahul se transformă pe sine însuși în cetățean al Împărăției. Și găsește Împărăția, al cărei semn este pacea. Fii tu însuți în pace cu Dumnezeu, zicea Sfântul Serafim de Sarov, și mulți din jurul tău vor găsi pacea. E pacea Duhului, care dăruiește libertatea.
Tocmai aici se manifestă roadele ascezei monastice. Căci renunțând parțial la nevoile naturale (mâncare, apă somn etc.), monahul își exprimă autonomia sau libertatea față de lumea prezentă, stricăcioasă. Face experiența Împărăției ce va să vină. Căci Hristos, Soarele Ierusalimului ceresc (conform Apocalipsa.21, 23), este deja în mijlocul poporului Său, liturghisind.
Cum am văzut, viața monastică are o profundă dimensiune eshatologică. Monahul trăiește în Împărăția lui Dumnezeu și viața sa este o continuă zi de sărbătoare, o pregustare a raiului. Conștiința eshatologică, păstrată intactă în Biserică, își găsește o expresie și o actualizare particulară în continuă invocare monastică a rugăciunii lui Iisus. Așteptarea Domnului care vine maranatha! și conștiința prezenței Sale mistice între noi sunt exprimate de El: Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21). Această conștiință face posibilă viața unei mănăstiri, adună pe toți fiii lui Dumnezeu împrăștiați (confer Ioan 11,52) și îi așează împreună în același loc (Faptele Apostolilor 2,1), ca într-un sobor liturgic. (Iuvenalie Ionașcu, parohul bisericii românești Sf. Ioan Casian)