Moisil

E plin, pe net, de bancuri, unele ilustrate și sonorizate, apar sumedenie de culegeri de „umor”, televiziunile caută cu insistență veselie căznită, doar că-i puțină vorba cu adevărat de duh, sclipirea de reală încărcătură spirituală. Deși are trecere umorul mai degrabă grobian, ne-a rămas, tăinuită într-un cotlon al sufletului, și amintirea zâmbetului ghiduș dispus să accepte în orice împrejurare trimiterea spre o (și) altă abordare a chestiunii, oricât de aridă și dificilă ar fi – replica glumeț-isteață, speculația inteligentă, paradoxul hazos, zicerea cu tâlc subtil… Uitați-vă câte chintale de încruntare și posomorală bosumflată revarsă non-stop talk-show-urile televizate! Grijile care încrețesc dramatic frunțile românilor par a impune obligativitatea portului severității încruntate: nu-i de șagă, țara arde! Unde s-a mistuit hazul de necaz? Când Anglia era copleșită de lacrimi și sânge, Churchill izbutea să peticească moralul conaționalilor cu o vorbă de duh, mai dătătoare de nădejdi decât șapte discursuri patriotarde. De pe urma marilor spirite ale umanității s-au păstrat, alături de opera demnă de Pantheon, vrafuri de cugetări istețe, rotunjite sclipitor la granița dintre râs și plâns. Ce a rămas la noi, după atâția de ani de libertate? Poanta parlamentară (grobiană) cu numărătoarea lui Năstase? Poate mai liniștiți în ceea ce privește securitatea zilei de mâine, înaintașii țineau la zâmbet și prețuiau (vorba colonelului meu din cazarma de la Botoșani, ce-o regăsim ades și-n discursurile parlamentare) „spiritul de glumă”… Cu multe decenii în urmă călătoream către București într-un compartiment de clasa I-a împreună doar cu un domn bătrâior care, graseind apăsat, a tot protestat ori de câte ori încercam să deschid fereastra (era iulie, aerul condiționat încă nu se descoperise în România): „drragă, trrage, e current!” La sosirea în Capitală, amicul ce mă aștepta a exclamat uimit: „Ce noroc ai avut, ai călătorit cu Moisil, te-a regalat cu vorbe de duh!” Aș! Necunoscutul coleg de compartiment n-a făcut altceva tot drumul decât să răsfoiască reviste franțuzești și, între Mărășești și Focșani, să ronțăie gogoșari cu brânză. De unde se vede că nașterea sclipirii de spirit are nevoie de un demaror, de capsa care să inițieze explozia, altfel totul rămâne inert și se consumă în plictisul banalului cotidian. Citind „Sportul popular” și dezlegând cuvinte încrucișate, nu i-am oferit companionului decât prilejul replicii incolore „drragă, trrage!” De știam cine-i, barem să-l fi întrebat despre perioada ieșeană (zece ani a predat la Universitatea „Cuza”), ori despre spectaculosul lui arbore genealogic, ornat cu episcopi și academicieni. N-a fost să fie. Și cât de actuale sunt, astăzi, cugetările strepezite ale matematicianului! Ca de pildă: „Cea mai mare schimbare care se va petrece în Ministerul Învățământului va fi atunci când nu se va schimba nimic.” Ori: „Scaunele prezidențiale sunt periculoase – au un microb care se urcă la cap.” Sau: „Nu se aplică decât legile cu care sunt de acord cei care le aplică.” Ai zice că-s scrise acum! De-a dreptul delicios dialogul ce l-a purtat, în perfecte limite ale logicii, cu un meteorolog: „Cu ce probabilitate dați prognoza timpului?” Cu cel mult 40%, domnule profesor. „Atunci, de ce nu spuneți pe dos, că ați avea șanse de 60%?” Pentru literați: „O anecdotă în care nici ascultătorii, nici povestitorii, nu înțeleg ce se întâmplă se numește roman psihologic.” Experiența de viață a academicianului Moisil i-a oferit substanța unor cugetări devenite maxime de tristă profunzime omenească: „Dușmanii se recrutează dintre prieteni.” Sau, pe timpul industrializării ceaușiste: „Ni se cere să facem știință productivă și producție științifică. Ar fi mai bine dacă am reuși să facem știință științifică și producție productivă.” L-a ajutat matematica să descopere paradoxurile firii omenești? El spune că da: „Un matematician vede în matematică ceva frumos, ceva interesant, ceva care îi place, ceva care îi e drag, ceva care îl tulbură, îl face să gândească, să mediteze, să viseze.” Și tot lui Moisil îi datorăm observația descurajantă, într-o perioadă în care viitorul bunăstării românilor este împins mereu către alt orizont de timp, mai ceva decât în promisiunea marxistă cu „viitorul luminos”: „Un pesimist este un optimist bine informat.” Ceea ce se confirmă ceas de ceas.