“Ceea ce ești vorbește atât de tare, încât nu aud ceea ce spui.”
Când primul meu copil avea 2 ani jumate și îmi alăptam al doilea meu copil am avut o perioadă extrem de aglomerată în care abia mai reușeam să am grijă de mine. Eram frustrată că nevoile mele rămâneau pe ultimul loc, dar credeam sincer că sunt o mamă bună fiindcă puneam copiii mei pe primul plan.
Până când am fost la un curs unde am aflat că modul în care noi ca adulți ne satisfacem propriile nevoi este învățat prin imitație de către copiii noștri. Și mi-am dat seama că ceea ce transmiteam eu fără să am ca intenție copiilor mei nu era chiar ceea ce aș fi vrut eu ca ei să învețe. Nu vroiam ca ei să își neglijeze nevoile proprii. Din contră, vroiam ca ei să știe să le identifice, să le prioritizeze și să caute moduri cât mai sănătoase să și le satisfacă în mod echilibrat. Ceea ce eu NU făceam. Eu le dădeam lor să mănânce, dar eu nu-mi făceam timp să mănânc, aveam grijă ca ei să doarmă, dar eu îmi ignoram oboseala, etc. Așa că la prima ședință de coaching mi-am analizat toata roata propriei vieți și timpul dedicat fiecărei arii (profesie, cuplu, copii, timp liber, casă, prieteni, spiritual, etc), mi-am reconfigurat întreaga imagine și am reușit în câteva luni sa fiu mulțumită de modul în care îmi satisfac într-adevăr nevoile.
Știam că cei mici preiau ceea ce văd în jurul lor și mai ales ceea ce văd la părinți. Mi s-a întâmplat de câteva ori să văd la fetița mea comportamente și gesturi pe care le recunoșteam ca fiind ale mele și m-am simțit ca și cum aș fi avut o oglindă vie lângă mine în care văd lucruri pe care nu vroiam neapărat să le transmit.
Și mi s-a întâmplat de asemenea și mie și altora să recunosc la părinții prietenilor noștri, cuvinte, expresii sau comportamente pe care aceștia le foloseau, fără ca ei să fie conștienti că fac la fel ca părinții lor.
În unele familii, însă, ceea ce influențează copiii este mult mai grav. Statisticile arată că băieții crescuți în familii în care soțul își bătea soția au o mare tendință să repete acest comportament și să își bată la rândul lor soțiile. Mulți copiii ajung să consume alcool, de asemenea imitându-și propriii părinți, cu acordul lor sau nu. Există și copii care devin adulți cu probleme de identitate sexuală fiindcă în familiile din care provin nu li s-a dat ocazia să-și formeze identitatea sexuală adecvată. Îmi aduc aminte că într-un an am văzut pe plajă o fetița tare drăguță, cu codițe și rochiță care, după ce s-a dezbrăcat … n-a mai fost fetiță. Poate părinții și-au dorit o fată în loc de băiat, poate părinții aveau impresia că e doar o glumă inocenta, dar pe termen lung astfel de comportamente lasă urme adânci în personalitatea copilului, influențându-l pentru toată viața.
Din fericire sunt și multe cazuri norocoase în care copiii crescuți în medii toxice ajung oameni de nădejde fiind opusul comportamentelor din familia de origine, fiindcă atunci când au fost mici au luat decizia (în mod conștient sau nu) de a nu repeta ceea ce au văzut in jurul lor.
Însă de multe ori părinții sau adulții transmit mesaje contradictorii copiilor lor.
Și cea mai clară imagine pe care o am în minte legată de acest lucru este o profesoară din liceu care ne-a spus la o oră că nu e bine să fumăm. OK, am înțeles, doar că în pauza imediat următoare am văzut-o pe ea fumând și toată teoria s-a dus pe apa sâmbetei, plus că am rămas oarecum dezamăgită … “ne spune nouă, dar ea de ce nu face ceea ce spune?”
Știm cu toții exemplele anecdotice în care copilul răspunde la telefon “Mi-a spus mami să spun că nu-i acasă” și apoi ne supărăm pe el dacă îl prindem că își rezolvă următoarea lui problemă la fel ca părintele, adică mințind.
Sau părinți care țipă la copil “Ți-am spus că nu-i voie să țipi!” sau și mai de neînțeles, părinți care îi dau copilului cu palma peste mână, spunându-i “Nu-i frumos să lovești!” “Sigur?, dar tu asta îmi faci mie, poate nu e frumos că sunt mic, dar când voi fi mare voi avea și eu voie să lovesc ca tine, așa-i?.” – ar fi cel mai probabil să gândească copilul și nu “Da, nu-i frumos să lovesc, n-am să o mai fac, îmi pare rău.”
Dar câți dintre noi putem să susținem mereu prin propriul comportament tot ceea ce spunem?
Și de cele mai multe ori, dacă nu există o congruență între limbajul verbal și cel nonverbal, copilul reacționează la ceea ce se transmite la nivel nonverbal sau la ceea ce facem, mult mai puternic decât la ceea ce spunem. Deci cele mai multe șanse de a-i învăța ceva pe copiii noștri sunt să fim sau să devenim noi înșine așa cum vrem ca ei să devină. Uneori e simplu, alteori nu. Dar dacă am ajuns să realizam importanța imensă a propriului nostru exemplu, primul pas e deja făcut. Și mulți adulți au ajuns să se întrebe “ce vreau să vadă copilul meu la mine?” după ce au devenit părinți. Iar apoi au început să schimbe la ei lucrurile pe care nu vroiau să le transfere mai departe copiilor. Unii au început cu lucruri simple, cum ar fi să te trezești la oră fixă dimineața, să nu-ți mai iei de mâncare în fata televizorului, să te culci la ore rezonabile, etc. Alții au început să facă terapie pentru a lucra propriile probleme într-un mod foarte profund, alții fac coaching pentru a-și dezvolta cât mai mult potențialul propriu și a fi un model cât mai bun.
Tu cu ce ai început? Cu ce vei continua?
Psiholog Mihaela ZAHARIA
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro
