Moartea mamei președintelui Băsescu – plecarea unei femei discrete

A plecat o femeie discretă, care și-a dus viața într-o casă obișnuită, dintr-un oraș oarecare. Ca multe altele, a fost soție și mamă. Viețile obișnuite, la fel ca existențele fericite, sunt lineare și se pot rezuma într-o singură frază, în care înșiri bucuria, melancolia, încercările, înfruntările.
Indiferent ce adaugi în curgerea acestei înșiruiri, finalul rămâne același. A pune punct înseamnă, implacabil, să pleci. În fața acestei plecări toti suntem egali și singuri, cum egali și singuri suntem și atunci când pășim în viață. Din viața femeii care a plecat – Elena, un nume comun – face parte un președinte. Probabil, pentru ea fost în primul rând și numai fiul său, după cum, probabil, pentru el a fost mama, în primul rând și întotdeauna.
La ușa care închide si protejează acest spațiu atât de personal ar trebui să rămână zgomotele, nădufurile, ranchiunele și meschinăriile, inclusiv cele proiectate prin transfer, un neajuns al numitorului comun cu o figură publică de primă notorietate. Curiozităților înfometate și flecărelilor șuetiste ar trebui să li se pună surdină sau să li se decreteze surghiunul într-un afund de plan secund. Sunt destule întâmplari, evenimente de mărunțit și învârtit la nesfârșit, până când uiți să respiri.
Mai rea decât iscodirea metodică este falsa compasiune. A celor care-și vociferează pretinsa înțelegere față de durere și dau buzna, afișând mâhniri de circumstanță și așteptându-se să fie aplaudați pentru asta. Oare câte fețe lungi de-un cot, de-un palid obligatoriu și cu spășirea de rigoare, dintre mai-marii zilei vor face drumul de bon-ton la căpătâiul femeii simple? Sumedenie. Ipocrizia – îndeosebi cea oficială – si vidul sunt atât de ușor, aproape atrăgător de ascuns în haine negre bine croite.
Lumea civilizată are conveniențe, standarde, reguli scrise și nescrise pe care le respectă și care te țin în picioare, când ai sufletul frânt, dar trebuie să împărtășești durerea pierderii cuiva. La americani, Jacqueline Kennedy îndoliată, de mână cu băiețelul John Kennedy jr. la funeraliile din 1963 au rămas un simbol al durerii purtate cu o decență de fier. La noi, se reține doar mulțimea asudată, înghesuindu-se cu aviditate bolnăvicioasă la spectacolul morții.
Elena (Băsescu), o femeie care a plecat discret, nu are nevoie de mulțime. Numai de tăcere și decență.
Indira CRASNEA