Moarte dereptu moarte nu se cade

Ce spectaculos s-au complicat căile justiției în ultimele 3-4 veacuri! Cât de simplu își făceau (o relativă) dreptate strămoșii noștri aflăm dintr-o carte apărută la Editura Universității „Al. Ioan Cuza”, semnată de Cătălin Chelcu: „Pedeapsa în Moldova între normă și practică”. Temă de real interes, câtă vreme se dezbat tocmai chestiuni ce țin de norma și practica judiciară, în centrul atenției acum. Cum era atunci? Principala cale de ispășire a greșelii o reprezenta evaluarea delictului… în bani, acuzatul urmând ori să plătească din greu, ori să fie dat pe mâna gâdelui.
Irimia din Durăști a necinstit o fată – drept pentru care stăpânirea i-a luat doi boi și un cal, „singura avere mișcătoare pe care o mai avea”. Cam totul, adică; de avea mai mult, i se lua mai mult. Chiar și crimele puteau fi la fel „decontate”, numai că în astfel de împrejurări acuzatul pierdea mari averi – moșii, robi, sate (dacă le avea, dacă nu…). Într-un fel, infracționalitatea putea fi asimilată cu un mijloc de producție, fiindcă bogățiile astfel adunate (după ce despăgubeau cât de cât, după caz, victima sau rudele ei) intrau ori în visteria Moldovei, ori în cea a mănăstirii sub stăpânirea căreia se afla satul condamnatului – adeseori, într-amândouă. Satele cu pricina se aflau sub jurisdicția egumenilor: „dregătorii noștri (ai Domniei, n.n.) să nu aibă dreptul să-i judece pe oamenii lor (…) orice fel de faptă s-ar întâmpla între acești oameni, să-i judece călugării și ei să ia această gloabă și tot venitul”.
Unii egumeni (Pobrata, 1449) aveau totală împuternicire, chiar pentru a judeca „omor sau orice fel de faptă”. Rămâne de cercetat ce pedepse (mai) aplicau călugării în cazul crimelor grave după profitabila convertire a delictului în amenzi urmate de confiscarea bunurilor. Calea recursului era de tot simplă: de ziua hramului mănăstirii, o dată pe an și numai atunci, erau admise contestările – pe care le soluționa pe loc… tot cel care condamnase. Cum arăta decizia „revizuită” este simplu de bănuit, câtă vreme amenzile pentru omor reveneau, de regulă, „cămării domnului”, dar celelalte rotunjeau averea mănăstirii.
Izvoarele secolului XVII vorbesc despre judecarea „după lege și dreptate”, prin asta înțelegându-se, indistinct, și obiceiul pământului, și pravila împărătească, și elemente ale dreptului romano-bizantin traduse prin intermediul slavonei și felurite cutume locale. Practica n-avea cum să fie unitară. „Prepusul” X, cel care, la 1589, „a ars pe o fimeie și a înecat o fată” s-a „împăcăluit” cu reclamanții, așa că marele logofăt a trebuit să autentifice actul de înțelegere între părți fără alte consecințe. Chiar dacă Pravila lui Vasile Lupu stabilește că „oricine va dzice că l-au iertat pârâtul (…) nemică nu folosește ca acea iertăciune să nu-l certe”, urmând a i se aplica oricum pedeapsa cuvenită, adică, în caz de crimă, spânzurătoarea sau ocna, decizia putea merge, totuși, până la trecerea pedepsei… în sarcina celui de sus: „Cum moarte dereptu moarte nu se cade a face”, „să lăsați să dea el samă cu sufletul său înaintea lui Dumnezeu de moartea fratelui nostru și de păcatele lui, iar de noi, de toată ruda noastră, este iertat”. Pentru aceeași faptă se putea ajunge, deci, ori în ștreang, ori la plata unei despăgubiri imense (într-un caz din 1618, „158 de boi și vaci amestecați, 600 de oi, 7 cai și 13 iepe cu mânji!) sau, cum s-a văzut, la deplină iertare, cauza tranșându-se amiabil.
Sentințele Divanului domnesc de mai târziu, alcătuit din boieri băștinași sub cârmuirea domnitorului, rareori erau scrise – se comunicau verbal și-atât. Se luau în seamă, totuși, eventualele circumstanțe atenuante. Una o reprezenta „neagiungerea vârstei”, alta de „starea de beție”. Ucigașul putea fi iertat de ștreang fiindcă „s-au tâmplat pricina morții aceștie la crâșmă și sfadă.” În acest caz, pe fericitul exceptat îl aștepta, ca o mare favoare, ocna: „și acolo să stea la pedeapsă tăind sari”. Câtă vreme? Adesea nu se stabilea un termen al ispășirii: „să stea în bună pază tăind sari păr când va fi porunca Măriei Tale”. Dacă Vodă nu și-l mai amintea și nimeni nu intervenea să ceară mila Domniei, condamnatul acolo-și sfârșea zilele!
Cel care „și-a găsit fimeia sa preacurvind asupra faptei, să fie volnic acel bărbat de a ucide atât pe curvă, cât și pe curvar”. Pe infidela Nastasiia, domnul a iertat-o, poruncind doar „să se poarte pe ulițele orașului bătând-o cu gealatul după obiceiu, și după aceea să i se dea drumul de la închisoarea temniții ca să meargă la copii”. Cum nu putea nicicum exista un sistem penitenciar organizat și era vraiște în birocrația detenției, a cazierului, în genere a eventualei arhivări, iar instituția grațierii încă nu fusese imaginată, soarta condamnatului ținea întrutotul de voia „stăpânirii” și a domnitorului. Hibă de care justiția se străduiește, prin veacuri, să scape o dată pentru totdeauna…