Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei (1803-1842)

Mitropolitul Veniamin Costachi a fost, în două rânduri, locțiitor de domn (caimacam). Potrivit tradiției din Țările Române, mitropoliții au avut din totdeauna un rol foarte important în conducerea țării. Mitropolitul era președinte al Divanului, de multe ori duhovnic al domnului, fiind numit „obrazul care poartă fruntea neamului“. Despre importanța mitropolitului în conducerea țării, Mihail Kogălniceanu spune: „Pe atunci, mai ales în epoca fanarioților, numai mitropoliții singuri aveau curagiu, putința și driptu de a vorbi în numele Moldovei. Pe dânsul boierimea îl asculta ca pe capul țării. Domnul fiind străin, către dânsul sultanul adresa firmanele sale atingătoare de neamul Moldovei; în toate ocupațiile oștirilor străine, la Mitropolie se îndreptau generalii ce le comanda; acolo se adunau boierii; acolo în timpuri grele se adunau gloatele. Mitropolia era dar centrul nu numai a trebilor bisericești, dar și a trebilor statului“.
Mitropolitul Veniamin a deținut funcția de caimacam pentru prima oară începând cu anul 1807, dar nu se știe cât timp a deținut această demnitate. Mitropolitul, ca președinte al Divanului țării, a împlinit această misiune la fel de bine ca și pe celelalte, deși aceasta avea un caracter aparte. Succesul său se datorează, pe de o parte, faptului că fiind fiu de boier le cunoștea bine mentalitățile, știind cum să poarte cu ei discuții înalte în care boierii se considerau neîntrecuți și totodată știind „să-i potolească cu înțelepciunea sa părintească, atunci când spiritele se aprindeau“, iar, pe de altă parte, „faptul că majoritatea celor care făceau parte din Divanul Moldovei erau rude mai apropiate ori mai îndepărtate cu el. Și atunci, pe baza acestei puternice legături de sânge boieresc, autoritatea și prestigiul mitropolitului Veniamin era hotărâtoare în tot ceea ce el mai întâi era luminat să facă”. Cea de-a doua perioadă în care mitropolitul a deținut funcția de caimacam, a fost în perioada mișcării eteriste, când domnitorul țării Mihail Șuțu a fugit din țară cu unii dintre boieri.
(pr. Cezar ȚĂBÂRNĂ)