„Mironosițele – Primele mărturisitoare ale Învierii lui Hristos!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a III-a după Paști

Duminica a treia după Sfintele Paști este afierosită femeilor mironosițe – martore ale Învierii – în special, și femeilor creștine, în general. Dacă ziua de 8 Martie, atât de osanată până mai ieri, a fost o încercare de a înlocui Buna Vestire – zi închinată cinstirii deopotrivă fecioarelor și mamelor, al căror prototip este Maica Domnului, această cinstire a mironosițelor nu a putut fi umbrită atât timp cât prăznuirea Sfintelor Paști nu a fost întreruptă. Și Buna Vestire, și Duminica Mironosițelor ne încredințează că fără Hristos – Care Se naște și Care învie din morți – cinstirea femeii în lumea de astăzi rămâne fără motivație teologică.
Femeia, ca și bărbatul, a fost creată de luminoasele mâini ale lui Dumnezeu, după chipul Său (Facerea 1, 27); asemănarea, și pentru unul, și pentru altul, rămâne un proces dinamic, un ideal de cucerit.
Dintru început, femeia a fost creată – după rânduiala lui Dumnezeu – ca să fie „ajutor de potriva lui (Adam)” (Facerea 2, 20); după căderea în păcat (Facerea 3), femeia, din ajutor, a devenit soție. Așa se face că, dintr-un om liber, ea devine – după Legea lui Moise – un bun, însă un bun printre alte bunuri ale bărbatului (Deuteronomul 5, 21). Un bun pe care bărbatul îl va stăpâni (Facerea 3, 16). Un obiect ca oricare altul, care va face parte din patrimoniul bărbatului (Facerea 20, 3, 12), deși, în cadrul familiei, femeia trebuia să fie respectată (Ieșirea 20, 12), temută (Leviticul 20, 9) și ascultată (Deuteronomul 21, 18).
Inițial, căsătoria biblică a apărut în formă monogamă (Facerea 2, 21-24), fiind singura care corespunde voii lui Dumnezeu. Descendenții patriarhului Set (Facerea 7, 7) au fost susținătorii fervenți ai monogamiei.
Deși femeia – după cum am spus – avea o poziție de subordonare față de soțul său, totuși societatea israelită a avut destule femei care s-au impus atenției publice, printre care Debora, o femeie din tagma judecătorilor, care i-a salvat pe conaționalii săi de mânia regelui Iabin al Canaanului (Judecătorii 4, 4-5), Batșeba, o femeie care a pus capăt dezordinii în regat prin întronizarea lui Solomon, fiul său (III Regi 1, 11-31), Izabela (III Regi 21) și Atalia (IV Regi 11), femei cu aptitudini de conducător, ori Iaela (Judecătorii 4, 17-22; 5, 24-27), Iudith și Estera, adevărate eroine naționale.
Dincolo de aceste prezențe exemplare sau eroice, femeile nu aveau misiuni sacerdotale la templu și nici nu li se permitea să învețe Legea în sinagogă. Excepție făceau soțiile rabinilor, singurele care aveau acces la educație. Ba, unele dintre ele puteau fi prorocițe. Aceste prorocițe consiliau chiar și pe miniștrii regali (IV Regi 22, 14). Când Miriam a prorocit – este scris în Ieșirea – „toate femeile” au mers după ea (15, 20); prorocița Hulda era sfătuitoarea bărbaților (IV Regi 22, 14; II Paralipomena 34, 22); prorocița Ana era nelipsită de la templu (Luca 2, 36–38); iar Debora judeca pe „copiii lui Israel” (Judecătorii 4, 5), arătându-se a fi ca o „mamă în Israel” (Judecătorii 5, 7). Cântecul Deborei – din Judecătorii, cap. 5 – poate fi considerat o tânguire maternă; este plânsul unei mame pentru slăbiciunile fiilor lui Israel.
Iată că multe dintre aceste nume de femei sunt menționate cu admirație chiar de Sfântul Apostol Pavel care la prima vedere pare un tradiționalist iudeu. Și această evidențiere a lor – mai ales în Noul Testament – își are o conotație hristologică, deoarece Hristos a fost Cel care a ajutat femeia să-și descopere și să-și împlinească vocația. După cum știm, într-un stat teocratic, cum era cel al lui Israel, femeia era aproape invizibilă, pe când în Legea harului prezența femeii, grație lui Hristos, devine din ce în ce mai pregnantă. Mai mult, Hristos este Cel Care a acceptat slujirea femeilor nu numai din neamul lui Israel, ci și din alte seminții, cum era femeia samarineancă (Ioan 4, 7); același lucru se poate afirma și despre femeia canaaneancă, a cărei credință a dat-o drept pildă celor care-L ascultau: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești!” (Matei 15, 28), răsturnând astfel vechile precepte. Le-a acceptat în anturajul Său indiferent de statutul social sau moral.
O femeie păcătoasă, nu o sfântă, este cea care, prevestind jertfa Sa, a îndeplinit ritualul ungerii; și tot o femeie păcătoasă, Maria din Magdala, este prima martoră a Învierii Sale. Femeile – spre deosebire de ucenicii Săi, cu excepția Sfântului Evanghelist Ioan, apostolul iubirii – sunt cele care L-au urmat pe Hristos chiar și în drumul spre Pătimirea Sa (Luca 8, 1-3). Ele s-au arătat mai statornice în credință; în acest sens, putem afirma că ele le-au arătat apostolilor adevărata măsură a iubirii.
În dimineața Învierii, deși mormântul era pus sub pază, ele – Maria Magdalena, Ioana, Maria lui Iacov, Salomeea și altele (Marcu 16, 1; Luca 24, 10) – nu s-au temut a împlini cu dăruire jertfelnică tradiția iudaică; astfel, luând mir, au mers pentru a împlini ritualul tămâierii celor înmormântați. Dragostea lor a fost răsplătită pe măsură.
Desigur, fiecare mironosiță își are istoria ei. Despre Maria Magdalena se crede că ar fi fost demonizată. Hristos scosese din ea șapte demoni (Luca 8, 3), iar ea, drept recunoștință, împreună cu alte femei care au fost vindecate de Iisus „de duhuri rele și de boli”, – între care erau „Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, și Suzana și multe altele care le slujeau din avutul lor” (Luca 8, 2-3) –, n-a ezitat să rămână lângă Crucea lui Iisus până în ultimul moment (Ioan 19, 25).
În tradiția răsăriteană se spune că Maria Magdalena, după Înviere, ar fi mers împreună cu Maica Domnului și cu Evanghelistul Ioan la Efes, unde, după o viață dedicată contemplației, a murit. Biserica o pomenește pe 22 iulie. Mâna stângă a sfintei se păstrează în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Simonopetra. Ceea ce uimește este faptul că mâna are permanent temperatura corpului uman; sau cel puțin în ziua prăznuirii ei.
Ioana, soția lui Huza, un dregător din anturajul lui Irod Antipa, făcea parte din grupul celor care „slujeau (pe Apostoli) din avutul lor” (Luca 8, 1-3). Ea este una dintre cele care au luat parte la pregătirea ungerii cu mirodenii a trupului lui Iisus, pentru îngropare, împreună cu Iosif din Arimateea (Luca 23, 55).
Salomeea, verișoara Maicii Domnului, era fiica lui Iosif, din prima căsătorie, devenind soția lui Zevedeu și mama lui Iacov și Ioan. Remarcabilă rămâne îndrăzneala ei de a-I fi cerut lui Hristos favorul pentru fiii săi, ca unul să stea de-a dreapta și celălalt de-a stânga în Împărăția Sa (Matei 20, 20-21; cf. Marcu 10, 35-45). Liturgic, ea este pomenită în ziua de 3 august.
Suzana se număra și ea printre celelalte femei implicate în slujirea grupului condus de Mântuitorul (Luca 8, 3).
Aceste femei au fost primele mărturisitoare ale Învierii lui Hristos (Luca 24, 9-11). Citind Sfintele Evanghelii, vom remarca faptul că prezența lor este surprinsă în mod gradual, astfel: Sfântul Evanghelist Matei menționează pasager numele Fecioarei Maria și al Mariei Magdalena; Sfinții Evangheliști Marcu și Luca procedează în așa fel încât din asocierea unui nume să rezulte importanța persoanelor, dar și faptul că femeile care-L însoțeau pe Iisus erau destul de numeroase; Sfântul Evanghelist Ioan știe să sublinieze rolul predominant al femeii între cei care-L urmau pe Iisus. Astfel, aflăm despre cele 25 de femei care au fost în anturajul lui Hristos: Maria (Maica Domnului), Elisabeta, prorocița Ana, soacra lui Petru, văduva din Nain, femeia samarineancă, femeia adulterină, femeia păcătoasă din casa lui Simon, femeia din casa fariseului, văduva săracă, Marta și Maria, surorile lui Lazăr, Maria Magdalena și celelalte femei, Ioana, Salomeea, Suzana, Maria lui Cleopa, Maria lui Iacov și cealaltă Marie, femeia canaaneancă și fiica ei, fiica lui Iair și mama sa, femeia bolnavă de 12 ani, soția lui Pilat. Deși fiecare este unică în felul ei, acestea au primit de la Hristos vindecare, ajutor, milă, iertare sau elogii pentru credința, dragostea și dăruirea lor.
Însă, pe lângă acest rost și rol definitoriu al femeii, trebuie să nu uităm faptul că ele sunt cele mai fervente și perseverente rugătoare (Fapte 1, 14); calendarul bisericesc este mărturie de netăgăduit în acest sens; multe femei s-au arătat animate de sentimente filantropice (Fapte 9, 36), ospitaliere (Fapte 12, 12; 16, 15; I Timotei 5, 10) și misionare (Fapte 18, 26; Tit 2, 3-4).
Și totuși, scrie Sfântul Apostol Pavel, în Domnul femeia nu este fără bărbat și nici bărbatul fără femeie (I Corinteni 11, 11). Înaintea lui Dumnezeu se vor înfățișa numai împreună, nedespărțiți. Dar aceasta nu înseamnă că înaintea lui Dumnezeu monahii și monahiile nu își au rostul lor!