« Mirajul orașului în anii 50 sau 60 era apartamentul la bloc cu chirie la stat… »

– Confesiunile publicistului, scriitorului și bibliografului IOAN PÎNZAR, fostul director al Bibliotecii Bucovinei « I.G.Sbiera »
Suceava anilor 1960-1970 era încă un oraș mic, cochet și curat, cu viață culturală decentă, oferind condiții oarecum privilegiate de trai. Pacea și tihna, frumusețea uluitoare a așezărilor naturale și istorice vechi cărora noul oraș le adăuga expresie modernă au atras multă lume aici. Populația veche a orașului, formată din bucovineni, germani, evrei, armeni, ucraineni, poloni s.a., era purtătoarea unor elemente de civilizație de tip ștetl, adică de orășel-târg est-european în care românismul sau francofonia semi-rusificată și germanofilia supraviețuiseră numai împreună cu iudaismul agregant al culturii iddish, dominat de bunăstarea creată de amestecul de spirit negustoresc și meșteșugăresc cu viața de familie și efervescența culturală. În acele timpuri, începuse construcția socialistă de blocuri, care au cucerit pentru început străzile Ana Ipătescu, o parte din Mărășești și Mihai Viteazul. Președintele Gheorghiu-Dej a aprobat amplasarea în lunca râului Suceava a celor două combinate care să folosească lemnul ca materie primă: Combinatul de Celuloză și Hârtie și Combinatul de Prelucrare a Lemnului. Acestea au fost dotate, atunci, cu tehnică de import, din Suedia și R. F. Germania. Pentru specialiștii străini, sosiți să pună lucrurile la punct și să instruiască specialiști români, au fost construite inițial niște cabane din lemn pe Zamca, apoi aceștia au fost mutați în două blocuri de pe strada Ion Vodă Viteazul, lângă clădirea Dom Polski. Pe măsură ce se construiau locuințe noi, într-un elan ce crease pentru prima oară optimism după război, au venit mulți locuitori noi în Suceava, umplând blocurile, atât de dorite, precum albinele stupul. Apartamentele erau preferate chiar și de către cetățeni vechi ai orașului, care dețineau deja case respectabile, frumoase și spațioase. Apa caldă și apa rece curente, precum și căldura din apartamente cu încălzire centrală, oferită la preț de nimic și la discreție, erau ceva deosebit pentru oameni care se încălziseră timp de generații întregi cu lemne, cărbuni și care frecventau o dată pe săptămână baia publică. Nemaivorbind de sacrificiile și supliciile războiului, cu care populația se confruntase din plin, răbdând de foame și de frig în clima aspră a Bucovinei.
Era, așadar, un comunism destul de atrăgător pe atunci. Prioritatea la apartamente o aveau muncitorii, maiștrii, inginerii din cele două combinate. Partidul începuse planul de industrializare forțată și își crea o clasă fidelă, asigurându-i condiții. Funcționarii, profesorii, așteptau ani întregi la „coada“ repartizărilor. Eu, în 1970, venind de la Botoșani, unde lucrasem 2 ani la Comitetul de Cultură și Artă, am fost pus să dau o declarație prin care să promit că nu voi cere un apartament de bloc, cu chirie „la stat”. Prin urmare, a trebuit să împrumut bani și să-mi cumpăr de la bun început unul destul de mic, unde locuiesc și în prezent. Apa caldă și menajeră era ieftină, pentru că parte din ea era preluată din procesul de producție al CCH. Când s-a mărit orașul cu zeci și zeci de blocuri, a devenit necesară și obligatorie construirea de instalații speciale de încălzire a apei. Să nu uităm că la început țevile de aducțiune erau noi și nu se înregistrau mari scurgeri, cum s-a întâmplat mai târziu și cum se întâmplă acum, când canalizarea, în general, e deteriorată în mare măsură, iar pe de altă parte, cetățenii plătesc scump din buzunarul propriu căldura pierdută pe parcurs de instalațiile vechi și uzate. Țevile din fontă ruginesc repede și se corodează. Acum există materiale sintetice moderne aduse din Occident.
Pe vremuri, mai funcționa grădina sau teatrul de vară, hotelul Bucovina fiind construit după 1975. Lângă Biblioteca Bucovinei era amenajat un patinoar artificial, fiindcă prin 1959-1960, pe locul actualului bloc turn din centrul istoric exista și era foarte vizitat un fel de patinoar natural, evident, numai in timpul iernii, care era aspră, cu multă zăpadă și mult ger, și dura circa patru-cinci luni. Vechii orășeni practicau cu eleganță patinajul. În 1954-1955 am găsit două terenuri virane în centru: unul mai mare, pe care s-a construit Hotelul Central și altul mai mic, ce s-a dovedit a fi bun pentru viitoarea Casă de cultură a sindicatelor. Singura parte cu adevărat frumoasă a orașului era cea din jurul pieței, între Liceul „Ștefan cel Mare“ și biserica „Sf. Dumitru“, care găzduia pitorescul și plin de viață cartier evreiesc, precum și străzile Armenească, Dragoș Vodă, Nicoară Prăjescu (boierul care a construit biserica „Sf. Nicolae“), astăzi strada Mihai Eminescu. Una din cele mai vechi clădiri ale orașului, în stare avansată de degradare, se găsea peste drum de Liceul „Ștefan cel Mare“, colț cu fostul Karl Marx.
Să revin însă la atât de râvnitele apartamente din 1960-1970. Am cunoscut oameni care au așteptat cu bucurie să se construiască un bloc pe grădina lor, dorind cu adevărat să le fie distrusă casa, pentru a primi un apartament la bloc. Aprovizionarea raționalizată cu lemne în timpul iernii, necazurile cu procurarea apei potabile, îi făceau pe mulți să prefere miraculosul apartament cu apă caldă, rece și căldură, cu baie și closet în casă, ceea ce era o noutate. Țăranii autentici, sosiți în număr mare la oraș pentru a deveni peste noapte muncitori, nu s-au putut obișnui mult timp cu folosirea closetului din interiorul casei. La țară closetul fusese în fundul grădinii și acolo merseseră românii de secole, pe ploaie, pe zăpadă, pe ger și pe vreme bună, ziua și noaptea. În anii 50 existau câteva vile în Suceava cu apă rece curentă, cu closete „turcești“, mai ales în centrul istoric. Cei care regretă sau își amintesc cu nostalgie de comunism sunt invadați în primul rând de amintirea apartamentului mult visat de la bloc, un cuib confortabil ce alunga amintirea anilor grei din război și de după, unde îți puteai aduce mobilă, aragaz, iar după 1962 chiar și televizor, achiziționate toate în rate. Tot în rate oamenii își cumpărau aparatură electrocasnică și haine.
Sistemul sanitar funcționa totdeauna bine, din anii 60 până la 1975. Și mai era și gratuit 100%,, nu numai de calitate. Suceava avea deja, de la începutul anilor 1970, un spital nou, modern, unul dintre cele mai importante din țară, o policlinică. Secția de urgențe stomatologice funcționa 24 de ore pe zi. Suceava avea câteva personalități medicale de mare prestigiu, în frunte cu chirurgul Andriu, apoi dr. Posteucă, dar și mai tânărul medic chirurg Cârmaciu, bun amic, care ar fi făcut o mare carieră aici, dacă nu o făcea în Suedia.
(rubrică îngrijită de Angela Furtună)