Miracolul și darul iertării

Am trăit cu toții momentele noastre de umilință, de rușine, de vinovăție. Am fost victime ale agresiunii de diferite tipuri. Dar dacă am fi învățat să iertăm, pe noi și pe ceilalți, cu siguranță că astăzi am fi cu mult mai tihniți, mai echilibrați, mai fericiți. Se spune însă: că niciodată nu e prea târziu să înveți să o faci.
Deseori, ne putem considera îndreptățiți să simțim mai degrabă, revoltă decât iertare pentru nedreptățile la care suntem supuși. Din păcate însă, revolta nu produce decât o scurtă descătușare de moment, acționând ca un buzdugan psihic care vine doar să spargă imaginea tulburătoare ce tocmai se ridica la suprafața memoriei, ca să o afunde din nou, mai adânc, în văile întunecate ale sufletului. De aici însă, ea va continua în tăcere, uitată și neștiută de nimeni, să-și reverse efectul toxic asupra apelor subterane ale ființei noastre. Acest fenomen poate fi comparat cu o poluare constantă a energiilor noastre inconștiente. Perturbate, aceste reziduuri emoționale nevindecate, vor continua să își prelungească efectele chiar și asupra celor mai banale acțiuni ale vieții noastre de zi cu zi.
Mugurii neînduplecării
Cercetătorii specializați în studierea dezvoltării psihologiei copilului au ajuns la concluzia că sentimentele profunde de vinovăție își au originea în chiar primul an de viață. În primele lui 6 luni, copilul se identifică psihic, practic, cu mama sa. De aceea, orice mic gest al acesteia care i se poate părea lui că-l lezează în vreun fel (neglijează), este decodificat de el ca o respingere din partea tuturor, un abandon, o condamnare, o vină că există. Psihologul D.W. Winnocott identifică însă, originile sentimentului de vinovăție în a doua jumătate a primului an de viață, când psihicul copilului își percepe mama ca pe o persoană diferită de el. Faptul declanșează în el conștientizarea faptului că impulsurile lui pot distruge. Aceasta este sursa celui mai profund și mai irațional complex de vinovăție care perturbă adesea viața copilului și, mai pe urmă, anii de maturitate. La asta se adaugă culpabilitățile și neînduplecările pe care acestea le produc, preluate de cele mai multe ori inconștient din istoria evoluției propriilor relații.
Iertarea de sine
Reiese că avem, chiar fără voia noastră, o mulțime de lucruri de iertat. În primul rând în/la noi înșine, o mulțime de răni de vindecat și de prizonieri lăuntrici de eliberat. De ce? Pentru că lumea așa cum o vedem noi, nu este altceva decât o uriașa oglindă a celor mai ascunse conținuturi din interiorul nostru. Dacă refuzăm să le recunoaștem, neapărat cu interes și cu iubire, vor găsi singure un mod de a ne ieși în cale în împrejurări.
Poți să știi
Un truc prin care ne putem da cu ușurință seama de gradul de iertare la care am ajuns față de propria persoană este acela de a vedea câți sunt cei pe care nu-i putem ierta, dintre cei care ne-au greșit cândva. Apoi, trebuie să evaluăm nivelul de încrâncenare pe care îl menține această lipsă a iertării. Pentru că fix în măsura în care nu-i putem ierta pe ceilalți, nu ne putem ierta nici pe noi înșine.
Tu, apoi restul
„Concluzia e și simplă și paradoxală: dacă eu nu am rezolvat ceva în mine însumi mă voi împiedica peste tot în jur de acel ceva pe care-l voi regăsi, revedea, acuza, pedepsi la toți ceilalți. Este de fapt propria mea formă inconștientă și înverșunată de a nega faptul că acel lucru ar avea vreo legătură cu persoana mea. Cu cât negarea va fi mai puternică, cu atât forța cu care se va dezlănțui cândva din inconștientul meu va fi mai copleșitoare. Unica soluție: iertarea cu forța ei nebănuită și miraculoasă”, explică psiholog Monica Brândușescu.
Apa vie a iertării
Iertarea are puterea de a croi un drum prin hățișul propriilor culpabilități către nevinovăția din noi. În momentul în care nu vom mai acuza ceea ce ni se pare intolerabil în/la ceilalți dar vom privi adânc în noi, vom găsi neîndoielnic, susțin specialiștii și sursa acestei aversiuni viscerale. „Recunoscând-o, o vom dizolva. Dacă vom scufunda acel ghimpe, de mult înfipt în fibra sufletului nostru, în apa vie a iertării, atunci din el vor înflori trandafirii iertării, iar rănile se vor vindeca și peste noi va pluti înmiresmată adierea eliberării de culpabilitate și mânie. Abia atunci se va elibera cu adevărat și potențialul creator cu care fiecare dintre noi am venit pe lume” mai precizează Monica Brândușescu.
Iertarea celorlalți
În „Jurnalul fericirii“, Nicolae Steinhardt spunea: „Greșiților noștri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Și iertarea fără uitare e ca și cum n-ar fi, ca bătătura fără câine, ca gura fără dinți). Ne iertăm și mai greu pe noi înșine. (Și această ținere de minte otrăvește. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căință, dincolo de căință: la a ne ierta.)
Cel mai greu ne vine a-i ierta pe cei cărora le-am greșit. Cine ajunge să poată ierta pe cel față de care a greșit, cu adevărat izbutește un lucru greu, cu adevărat bate un record. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât considerăm de regulă: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpățânatei noastre răutăți.“
Oaspete la masa lui Dumnezeu
Aici e toată taina: iertarea ne scoate din statutul de victimă (a noastră și a celorlalți) și ne așază în ipostaza de zeu, reconectându-ne la lumina și pacea sinelui nostru. Este deja un lucru cunoscut faptul că de fiecare dintre cei pe care nu îi putem ierta, ne leagă veșnic niște fire invizibile, dar pline de forță, care ne mențin prizonierii unei tensiuni conflictuale, ai unei relații în care, câtă vreme nu putem ierta, păstrăm permanent statutul de victimă ce hrănește inconștient puterea asupritorului asupra sa. În astfel de situații, iertarea acționează precum o sabie de lumină care taie legătura parazitară care ne privează de deplinătatea energiei și forței noastre vitale sau/și creatoare. Odată ruptă această legătură se petrece un lucru uimitor: ies brusc din statutul de victimă, de om slab și înfrânt de răutatea celuilalt, și mă conectez la partea divină din mine, singura care poate dărui putința iertării.
„Iertarea este (cum menționează de altfel și Sfintele Scripturi și prea puțin rețin), calea grea dar sigură, de vindecare a rănilor celor mai adânci. De eliberare a energiilor uimitoare captive în înverșunarea de a acuza și de a obține desăvârșita pace lăuntrică. Să ierți este ca și cum ai fi oaspete la mesa veșnic întinsă a bunătății lui Dumnezeu.”
(Adriana Vela, www.scoalaedu.ro)