Minunea ca restituire a firii

Se tânguia Rilke: „De-a oamenilor vorbă mi-e groază./… Și duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,/ei știu tot, ce va fi și ce s-a-ntâmplat/pentru ei nici un munte nu e minunat/ moșia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.“ Acum „groaza“ este promovată prin tot felul de filme și e nelipsită în informațiile de care e plină mass-media, echivalând perfid informația cu știința. De privit, nu mai privim spre munți, „de unde vine ajutorul“, ci ne lăsăm robiți de tot ce se prezintă „mega“, „super“, „hiper“ până aflăm, într-un târziu, deșertăciunea ca mediu de viață și devenim dependenți numai pentru că „trăind clipa“ ne credem stăpânii ei. Criza actuală ne dă o lecție câtă vreme concepțiile și teoriile nu par a fi, nici pe departe, o soluție, semănând mai mult cu acea „vânare de vânt“ de care vorbea Ecclesiastul. Spațiul virtual se extinde nesățios, aproape îl cotropește pe cel real, iar blocarea în „timpul real“ mărește ogorul deșertăciunii. Unii văd o alternativă în mai noua cultură organizațională. Cum toate nu reușesc a fi măcar paliative și „noul“ este adesea un avatar al vechiului, să-l ascultăm pe Sfântul Marcu Ascetul, care spune limpede: „Fără aducere aminte de Dumnezeu, nu poate fi conștiință adevărată. Căci fără cea dintâi, cea de a doua e mincinoasă“, adăugând: „Cuvintele dumnezeieștii Scripturi citește-le prin fapte și nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deșert cu simpla lor înțelegere“. Abia faptele, pornite din preaplinul iubitor al inimii, dau putere cuvintelor, pentru că, spune Sfântul Apostol Pavel, cunoștința „trufește și ziditoare e doar dragostea“. Altfel, avem de-a face cu „vorbeală“, cum spunea un părinte duhovnic, sau cu acele „moraleme“ cel puțin insuficiente. Înțelegerea este cunoaștere lucrătoare și, încet, încet, deprindem gustul uitat al „minunii“ ca revenire la cele proprii firii (ale firescului), cum a fost creată de Dumnezeu și, apoi, L-a trimis pe Fiul Său să vindece de răul al cărui sfârșit este, se știe, moartea.
Auzim și acum chemarea „Veniți de luați lumină!“, ecou prin veac al cuvintelor întemeietoare rostite de Însuși Cel Care este Lumină: „Să fie lumină!“ Păstrând cu grijă tainică lumina Învierii în inimă, ne rugăm: „Iisuse, Cel ce toate le umpli de lumina Ta, luminează și ochii noștri cei întunecați. Iisuse, Cel ce ai împreunat cerul cu pământul, ridică-ne și pe noi de pe pământ la cer“. Să urmăm pilda naturii după ale cărei „brevete“ sunt făcute „brevetele științei“, încă departe de modelul zidirii din începuturi. După fiecare zi a creației, Dumnezeu a văzut „că este bine“, iar după ce l-a făcut pe om și i-a dat stăpânire peste toată creația, a văzut că toate „erau foarte frumoase“. O clipă de am fi mai cu luare aminte, am simți cum se înalță spre rodire întreaga natură, îngemănare mereu reînnoită de „bine“ și „frumos“, cum o întâlnim în unii psalmi arghezieni. Am descoperi în fiecare zi cu sfântă uimire că „minunea“ este felul de a fi și a lucra proprii Dumnezeirii, rostind cu psalmistul: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, pe toate cu înțelepciune le-ai făcut“, și cu bucurie am recunoaște: „De mila Ta, Doamne, este plin pământul“.
Ce facem fiecare cu lumina pe care am fost chemați s-o luăm în noaptea Învierii? Simțit-am acel imbold interior spre a ne minuna a mărturisire ca Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!“? Să observăm că nu este suficient ca o minune să se petreacă, ea trebuie recunoscută și mărturisită, și nu doar cu vorba, ci cu pașii făcuți pe urmele lui Hristos, în lumina Învierii. Se ruga David: „Întoarce ochii mei să nu vadă zădărnicia; în calea Ta viază-mă“. Între zădărnicie și viață se afla, în felul lui, slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, care recapitulează întreaga condiție umană. Era la Ierusalim, lângă Poarta Oilor, și scăldătoarea miraculoasă avea cinci pridvoare, câte simțuri, deschideri ale sinelui spre întâlnirea cu lumea creației lui Dumnezeu, „singurul care este bun“. Deloc întâmplător, Sfântul Vasile cel Mare îndemna la paza lor, „câtă vreme trăiești în mijlocul curselor și tăriei puterilor răzvrătite“. Mulți erau cei ce așteptau ca îngerul Domnului să tulbure apa, dar numai primul care intra era vindecat de orice „era ținut“. Deși era zi de sărbătoare, bietul slăbănog nu avea cum să-i guste bucuria, lepădat cum era de ai săi la „casa milostivirii“. Sărbătoare s-a făcut când Hristos l-a întrebat: „Vrei să fii sănătos?“, întrebare împovărată de sensuri pentru o umanitate bolnavă care și-a pierdut darul cel mai prețios: libertatea. Răspunsul e revelator: „Nu am om“, care să-l ajute. Oare cine e mai bolnav, cel care are nevoie de ajutor sau cel care nu-l dă? Omul nostru îl avea însă pe Dumnezeu, Care nicicând nu se leapădă de om și-l repune în firescul vieții, zicând: „Ridică-te, ia-ți patul și umblă!“ S-a făcut nevăzut apoi, dar era zi de sâmbătă și asta a scandalizat pe farisei pentru care „litera“ Legii, care ucide, era mai prețioasă decât omul suferind. Putând să umble, s-a dus de îndată la templu, unde Iisus văzându-l a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ceva mai rău“; cuvinte în care se împlinește tâlcul întrebării „Vrei să fii sănătos?“ Libertatea adevărată, care în sănătate își are început și desăvârșire, urmează Legea iubirii, limpede rostită la Cina cea de Taină: „Acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor“. Să facem lăcaș în inimă luminii Învierii spre binecuvântată lucrare, rostind cu David: „Te voi lăuda, că sunt o făptură așa de minunată“.
Elena SOLUNCA MOISE (Ziarul Lumina)