Mila lui Dumnezeu față de omul păcătos

Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, spune El, ci cei bolnavi. N-am venit să chem la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (Mat. 9, 12). Așa vorbea Mântuitorul, așa și lucra. El a șezut cu vameșii, cu păcătoșii, îi conducea prin întoarcerea spre credință și fapte bune, spre înrudire duhovnicească cu Avraam și cu ceilalți drepți.
Pe tine te miră, te surprinde bunătatea nesfârșită a Fiului lui Dumnezeu? Să știi că tot atât de bun este și Prea Sfântul Duh, tot așa însetează după mântuirea omului, este tot așa de blând, fără rău_toate, îndelung răbdător, mult milostiv. Duhul Sfânt este Una din Cele Trei Fete deopotrivă de cinstite ale Prea Sfintei Treimi, care constituie în Sine, într-un chip despărțit și neîmpărțit, o Singură Ființă Dumnezeiască, care are o Singură fire.
Și tocmai păcatul, așadar, atrage pe Sfântul Duh spre om! Îl atrage păcatul, dar nu cel ce ia ființă prin faptă, ci cel ce se vede în mine, cel ce este recunoscut, spovedit, cel pentru care eu plâng. În măsura în care omul își adâncește privirea în păcatul său, în măsura în care se plânge pe sine, în aceeași măsură el este mai plăcut, mai aproape pentru ’Sfântul Duh, Care ca un Doctor, nu se apropie decât de cei ce se recunosc bolnavi și, dimpotrivă, se întoarce din fața celor ce se „îmbogățesc” cu deșarta lor părere de sine.
Privește-te și adâncește-te cu privirea în păcatul tău! Să nu-ți iei ochii de la el. Leapădă-te de sine să nu-ți ai sufletul cinstit în fața ta’ (Faptele Apostolilor 20, 24). Predă-te cu totul vederii păcatului tău și plânsului pentru el. Atunci, la timpul potrivit, vei vedea că crearea ta din nou este neajunsă și cu atât mai mult neexplicată, prin lucrarea Sfântului Duh. El va veni la tine când tu nu-L aștepți, va lucra în tine, când tu te vei recunoaște cu totul nevrednic de El.
Dar dacă în tine se ascunde așteptarea dăruii păzește-te, căci te afli într-o periculoasă situație! O astfel de așteptare mărturisește despre o ascunsă nevrednicire de sine iar învrednicirea de sine mărturisește despre, părerea de sine care se tăinuiește și în care se află mândrie! Vai! În urma mândriei vine ușor și se lipește foarte lesne înșelarea.
Înșelare este abaterea de la Adevăr și de la Sfântul Duh care conlucrează cu Adevărul; înșelarea este abaterea spre minciună și spre duhurile lepădate ce conlucrează cu minciuna. Înșelarea se află deja în părerea de sine, există în învrednicirea de sine, în chiar însăși așteptarea darului. Acestea sunt formele ei începătoare, așa cum mugurele, floarea, germenele sunt formele începătoare ale rodului copt.
Din înțelegerile mincinoase apar simțămintele mincinoase. Din înțelegerile și simțămintele mincinoase se formează înșelarea de sine. La lucrarea înșelării de sine se unește lucrarea înșelătoare a demonilor. Demonii ocupă locurile cele mai de frunte și domnesc în ținutul minciunii.
Cel ce se supune de bună voie demonilor, intră sub influența lor silnică. Ca unul ce este întunecat și înșelat de minciună, recunoscută de el drept adevăr, el se lipsește de stăpânirea de sine, iară să bage de seamă acest lucru. O asemenea stare e o stare de înșelare. Noi intrăm
într-însa și ne prăbușim prin mândrie și prin iubirea noastră de sine. „Cel ce-și iubește sufletul, îl va pierde; iar cel ce-și urăște sufletul în lumea aceasta, îl va păstra în viața veșnică” (Ioan 12, 25). (Sfântul Teofan Zăvorâtul)