Unul dintre cele mai bune romane ale ultimului deceniu, „Playlist pentru sfârșitul lumii” (Editura „casa de pariuri literare”, 2010), poartă semnătura, dar și pecetea lui Mihnea Blidariu, bucovinean prin bunici, vocalistul și instrumentistul (chitară armonie și trompetă) trupelor rock „Luna Amară” și „The Others”, „recidivist” în literatură, cu „antecedente” lirice, plachetele „No Future” (2004) și „mânia.Ro” (2006).
Conceput drept aparență de povestiri distincte, în care personajele se confruntă, separat și însingurate până la egoism, cu un dezastru cosmic anunțat (întâlnim tema și la Mark Twain), romanul „Playlist pentru sfârșitul lumii”, cu capitole care reproduc și recomandă piese celebre din istoria muzicii rock, oportune pentru a acompania lectura, este, în fond, un fel de „baladă a spunerii de moarte”, dar, ca și la Mircea Streinul (cu care e înrudit ca tehnică narativă), fără ca moartea să însemne moarte, în sensul încetățenit, ci, „știi, omule, de o vreme încoace am început să închid ușile, una câte una. E ciudat, pentru că, nu demult, doream să le deschid pe toate”, aceste două planuri și metafizice, și existențiale („umbra lui se prăbuși într-un hău negru”) beneficiind de o insolită sinteză: „Aseară a înviat Iisus. În direct. Pe plajă la Mamaia. A fost emoționant, pentru că a înviat pentru ultima dată. După asta, totul va fi pulbere cosmică – și s-au dus naibii toată credința, și religia, și lumânările, și viața, în general”.
„Somnambuli care cutreieră străzile și viața”
Romanul lui Mihnea Blidariu salvează și etalează cioburile civilizației umane, fiecare ciob însemnând un orgoliu („înseamnă că am ajuns ca toți ceilalți somnambuli care cutreieră străzile și viața”), fiecare „somnambul”, ajuns la capăt de cale („drum opus drumului”) sperând să fi însemnat ceva și să se numere printre eventualii supraviețuitori. Sfârșitul lumii (sfârșitul nu va veni, ci continuă), oricum trăit simultan, deși, aidoma scânteilor unui foc de paie, doar duratele stingerii par inegale, determină două decăderi comportamentale, unii decăzând în generozitate, alții, în ferocitate (cea mai agresivă: „E sfârșitul lumii și eu n-am pregătit nici un cântec pentru asta, deși s-a anunțat de vreo lună și ceva”), minciuna, drept condiție fundamentală a civilizației omenești, modificându-și doar vibrațiile undelor seismice, deși „lumea a aflat că nu-i adevărat: că simțim, că iubim, că suntem toleranți… că suntem cumpătați și buni”, deși „a înviat Iisus. În tăcere. Milioane de oameni îl privesc cum se ridică. A fost ultimul miracol. Miroase a milă și a spectacol”.
Cioburile civilizației umane, care se întrezăresc în romanul lui Mihnea Blidariu, sunt orgoliile și individuale, și comunitare, vanitățile disperării în bătălia inutilă și ipocrită cu timpul, panica de dinaintea înfrângerii definitive fiind trăită aidoma și de frunză, și de câine, și de Iliescu, Băsescu, Ceaușescu, Bănică-Jr., Becali, Dragomir etc., puzderia de personaje cu nume reale, pe care le întâlnim în paginile cărții însemnând doar aparențe, nonbiografii, nonexistențe, nonoameni. „Sărăcia îi împinge pe oameni la multe. E fascinant, într-un fel, să privești felul în care umanitatea și-a creat cercuri tot mai largi ale constrângerii. În miezul lor, totul e frumos și parfumat, însă, spre margine, începi să realizezi cât de oribil și nedrept e totul”. În mod normal, urmează închiderea ușilor, inclusiv a celor nedeschise vreodată.
Decăderea umbrei
„Îl chema Ion. Mai rău de atâta. Îl chema Ion Ion, blestemată fie lipsa de imaginație rurală! Oare unde or fi dispărut… acea bogată imaginație țărănească, acea inventivitate care a dus la crearea Mioriței a legendelor și miturilor? Ce a mai rămas din ele? Cum s-a ajuns de la meșterul Manole la Ion Ion?”, vibrează un ciob al orgoliilor.
Într-un alt ciob se întrezărește un călugăr din Ceahlău, care „nici el nu mai știa ce căuta în chilie”, dar despre care se crede „cum că ar fi un om sfânt”, care „vorbește cu Dumnezeu și chiar domnul Cristi Tabără realizase un reportaj cu și despre el”, deși bietului singuratic „nici o voce divină nu-i adresase, vreodată, vreun cuvânt. De fapt, nici măcar nu se urcase acolo din cauza credinței în Dumnezeu”, ci din pricina umbrei, care s-a prăbușit într-un hău negru.
De aici ar trebui să și înceapă discuția despre primul roman al lui Mihnea Blidariu, „Playlist pentru sfârșitul lumii”, de la decăderea umbrei (opusul sacrificiului), de la conștientizarea faptului că „nimeni nu s-a sacrificat pentru binele său ori al copiilor săi, ci pentru ca sfârșitul lumii să poată continua”, numai că însăși discuția aceasta ar avea nevoie de alte cărți, ceea ce se întâmplă doar în cazul operelor cu adevărat novatoare. Iar cartea lui Mihnea Blidariu este o astfel de operă.
