Michel de Montaigne și Aristotel: două rostiri… plus una mai nouă

De ani de zile mi se întâmplă să discut – uneori, rar, pe stradă, alteori, ”pe rețele”, la comentariile textelor din presă, din unele cărți și (atunci când am prilejul) în timpul unor conferințe sau cursuri – despre necesitatea școlii și, mai ales, a studiilor superioare. Necesitate pe care eu o contest.
O contest ca necesitate, nu ca posibilitate adăugată ”celor șapte ani de acasă”…
Am spus-o și o tot spun: școala, studiile superioare etc. nu formează caractere luminoase!… Nu formează așadar omul bun.
Omul bun este bun și basta.
El nu ține să facă fapte bune. Le poate face, dar faptele bune nu definesc și nu formează omul bun… Mafioții, de altfel, fac numeroase fapte bune: ridică biserici, fac danii căminelor de bătrâni, săracilor etc. Și li se pupă mâna …însângerată… Și?…
Aici fac apel la rostirea lui Michel de Montaigne: ”Învățământul de azi favorizează capul plin, în defavoarea capului bine construit”…
Este o rostire care face flagrant deosebirea dintre cunoștințele acumulate – cele dobândite în școli – și cunoaștere: cea care începe cu cea de sine: starea deprinsă prin iubirea din casa părintească; singura care construiește (sau nu!…) capul copilului; implicit, al adultului matur de mai târziu. Altfel, adultul rămâne imatur: un copil mare…
Școala de azi – alături de toate sistemele ”formative” ale societății globalizate de azi – este fundamentată pe ”a avea”: cunoștințe, erudiție, bani, poziții înalte, posesii materiale diverse, imagine strălucitoare etc.
Totul obținut prin concurență – subliniez!- și nu prin într-ajutorare! Fapt care se reproduce și în relațiile intra-familiale, unde soțul și soția fără ”cei șapte ani de acasă” devin concurenți și adversari, indiferent de ”studii”… Uneori chiar dușmani!
Nicidecum învățământul nu este fundamentat pe ”a fi”: a fi bun. Și afirm iar – cu riscul redundanței – că omul bun e doar bun, că nu faptele îl fac bun, ci felul său de „a fi”… Este traiul în „a fi”.
El, omul bun, are capul bine construit.
De aceea el poate fi și fără școală.
Aristotel afirma – citat aproximativ – că ”Omul are tendința de a se lăsa dus la vale de fluviu, cadavrele coborând mai iute…”!… Cam asta fac sistemele cu cei ”netreziți”, cu ”morții din timpul vieții”.
Este adevărat că frica de a nu mai fi ca lumea, frica de a fi respins și exclus de lume – prin glasul diferitelor jurii de școliți negăsiți – este mare.
Însă, odată învinsă frica asta, omul simte cu adevărat libertatea de a fi. Deopotrivă, libertatea de a se iubi și respecta, de a iubi și respecta. Întrucât ”Iubirea înseamnă renunțarea la frică” (Gerald. G. Jampolsky).