Metode de vindecare ale păcatului

Deși patima este una dintre bolile cele mai grele ale sufletului, dar și ale trupului, exista totuși metode de vindecare. Ieromonahul Benedict Aghioritul, în cartea sa: „Patimile și vindecarea lor”, face o clasificare a mijloacelor de vindecare, și anume:
– cunoașterea patimilor (conștientizarea păcatului);
– liniștea sau tăcerea – care dă posibilitatea cunoașterii profunde a patimilor – „începutul curățirii de patimi”;
– pocăința.
Despre aceasta din urmă, Sfântul Grigore Palama spunea: „pocăința înseamnă a urî păcatul și a iubi virtutea; este abaterea de la rău și facerea binelui”.
„Roadele pocăinței” (denumire folosită în terminologia patristică): este mărturisirea (spovedania) însoțită de smerenie. Iar din pocăință și mărturisire se nasc alte trei virtuți: „întristarea cea după Dumnezeu, lacrimile și cunoașterea de sine”. Alte „roade ale pocăinței” sunt:
– ascultarea de părintele duhovnic, ceea ce înseamnă, de fapt, ascultarea de Dumnezeu;
– lupta stăruitoare și statornică cu patimile;
– evitarea împrejurărilor aducătoare de patimi.
Alte arme duhovnicești cu care se poate lupta împotriva patimilor, sunt:
– postul și rugăciunea;
– aducerea-aminte de moarte;
– pomenirea celor trecuți la cele veșnice;
– milostenia;
– cugetarea la Dumnezeu;
– întâlnirea cu oamenii duhovnicești;
– cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Cunoașterea patimei
Acesta este primul pas făcut pe drumul lung ce duce spre vindecarea sufletului și al trupului. Conștientizarea păcatului este etapa cea mai importantă. Pentru că, odată cunoscut impulsul păcatului, începe să bată în retragere. Lupta împotriva lui îl micșorează până la dispariție. Când vezi inamicul și îl cunoști, ști cu cine ai de luptat. Din păcate, mulți dintre noi suntem atacați de „inamici” periculoși, pe care îi credem „simpli trecători” sau chiar prieteni. Acesta este un pericol foarte mare. Căci neconștientizând păcatul, rămânem în întuneric. Și nici nu înțelegem de ce avem sufletul încărcat.
Liniștea sau tăcerea este „începutul curățirii de patimi”. În liniște, omul are posibilitatea de a se întoarce în sine, de a se cerceta. Prin tăcere, omul se redescoperă, își analizează conștiință și își vede păcatele. Tăcerea este balsamul sufletului, ea purifica și înmiresmează, îndepărtând toate reziduurile păcatelor. Tocmai de aceea oamenii stăpâniți de patimi fug de singurătate și de liniște. Toxicomanii, în general, se droghează în grup. Ei, întotdeauna au nevoie de un paravan care să le mascheze faptele. De multe ori lucrul acesta se întâmplă involuntar. Atunci când liniștea ne apasă, înseamnă că ceva este în neregulă cu sufletul nostru. Și acest moment este unul prielnic pentru începutul curățirii de patimi.
– Pocăința
Sfântul Ioan Scărarul, spunea: „Cel ce și-a cunoscut greșelile sale, are putere și asupra iubirii sale, iar cel ce vorbește multe, însă nu s-a cunoscut pe sine cum se cuvine… Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și, vorbind cu El în taină, se luminează de El… Cel ce a cunoscut mireasma focului ce se pogoară de sus, acela fuge de adunările multor oameni.”
Fără tăcere, omul nu se cunoaște niciodată cu adevărat.
Oamenii cu patimi grele își pot găsi drumul, petrecând un timp departe de oameni. Conștientizarea păcatelor se face în tăcere, regretul la fel, iar rădăcina izbăvirii este tot tăcere.
Pocăința. Cel ce-și vede păcatele sale este mai mare decât cel ce înviază morții.
După ce păcatul a fost conștientizat, apare regretul din care se nasc lacrimile pocăinței. Sfinții Părinți spun că lacrimile pocăinței pot fi considerate un al doilea botez.
Spovedania sau mărturisirea este următoare pocăinței. Căci numai așa se curăță patimile și se purifică sufletul. Numai prin spovedanie păcatele sunt iertate… a spus: „Câte pe pământ veți lega, legate vor fi și în cer, și câte pe pământ veți dezlega, dezlegate vor fi și în cer”.
Apostolii lui Hristos – preoții, au fost investiți cu aceasta putere de a lega și de a dezlega, însă iertarea vine de la Iisus, Mântuitorul lumii.
Ascultarea de părintele duhovnic este ascultare de Dumnezeu, pentru că, prin gura duhovnicului vorbește Însuși Dumnezeu. El este „doar un martor”, care asculta mărturisirea noastră și care ne transmite voia lui Dumnezeu.
Lupta stăruitoare și statornică cu patimile. Aceasta este foarte importantă în vindecarea patimilor. Lupta cu patimile este grea și de lungă durată. Este nevoie de răbdare, de rugăciune și de spovedanie. Până la urmă, cel ce își dorește, învinge. Iar atunci când vine victoria, greutatea luptei devine insignifianță.
Evitarea împrejurărilor aducătoare de patimi este cerința de bază. Deoarece lupta cu ispita, care vine la nivel de gând sau la nivel de simțuri, este destul de grea. Dar, mai ales când omului „i se creează” toate condițiile pentru satisfacerea unei patimi, atunci lupta este aprigă și de multe ori omul devine victimă.
Ne sunt date și alte arme duhovnicești pe care, folosindu-le, putem învinge:
Postul. Rugăciunea.
Postul și rugăciunea – două arme cu mare putere asupra diavolilor aducători de patimi. Cu acestea se ard și se îndepărtează forța răului. Postul este un exercițiu foarte bun pentru continuarea personalității de adevărat creștin. Abținerea de la mâncare și de la vorbirea deșartă (fără rost) îl ajută pe om să se înfrâneze și de la alte fapte distrugătoare de suflet. Rugăciunea aduce echilibru și liniște, oferindu-i celui căruia o practică protecție divină.
Aducerea-aminte de moarte este un pas important în lupta cu patimile. Cel ce se gândește adesea la moarte, va învinge orice ispită. De ce? Pentru că atunci când ne amintim că vom deveni o mână de țărână și că toată măreția acestei lumi, deșertăciune este, atunci nu vom mai păcătui. Cum să fi tentat să faci un lucru rău, dacă îți amintești că în câteva secunde sau minute, doar amintirea va rămâne de tine. Și nimic nu iei de pe acest pământ, doar sufletul va rămâne veșnic (din Canonul de pocăință): „Cum nu voi plânge când îmi aduc aminte de moarte? Că am văzut pe fratele meu în groapă zăcând fără mărire și fără de chip? Dar ce este și în cine nădăjduiesc? Numai în Tine, Doamne, pe care Te rog, ca mai înainte de sfârșit, să mă îndreptezi” (Cântarea a 8-a).
Pomenirea celor trecuți la cele veșnice înseamnă foarte mult, atât pentru ei, cât și pentru noi. Pentru ei, dacă sufletul este în iad, chinurile se ușurează, iar dacă este în Rai, se roagă pentru noi. Iar noi avem de câștigat pentru că Sfinții Părinți spun că: „cine face parastase celor trecuți la cele veșnice, trei sferturi din jertfă îi aparține. Câștigul spiritual este mai mare dacă banii programați pentru achiziționarea unor lucruri vremelnice îi folosim pentru parastase”. (www.crestinism-ortodox.ro)