Metania și rostul ei duhovnicesc

Perioada posturilor e caracterizată de metaniile care atestă importanța fundamentală a participării trupului la rugăciunea liturgică. Acest act de prosternare se face prin plecarea întregului trup la pământ, atingând podeaua cu mâinile, cu fruntea și cu genunchii.
Prosternarea, parte foarte importantă a devoțiunii ortodoxe, se combină cu plecarea capului și îngenuncherea, ca să exprime fizic prin trup: umilință, pocăință, adorarea și supunerea față de Dumnezeu. În acest fel, corpul joacă un rol activ în lucrarea rugăciunii, precum arată Sfântul Apostol Pavel când zice: “Să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). Metania este o rugăciune trupească despre care Sfântul Ioan Scărarul vorbește astfel: „Celor ce n-au dobândit adevărata rugăciune a inimii le ajută mult silirea în rugăciunea trupească, adică ridicarea mâinilor, lovirea pieptului, privirea curată spre cer, zgomotul suspinelor, plecarea necontenită a genunchilor” (Scara 15).
Prin starea în picioare noi recunoaștem prezența lui Dumnezeu cu noi aici și acum. Noi, în mod real, stăm cu El și El cu noi, ca unii care am înviat din păcat și suntem gata să călătorim cu Domnul. Prin prosternare (metanie), prin plecarea capului și îngenunchere noi recunoaștem măreția transcendentă a lui Dumnezeu și micimea noastră în fața Lui. Ne asemănăm cu acel pescar de pe coasta Franței care folosea această simplă rugăciune veche: „Dumnezeule, marea este așa de mare și barca mea este așa de mică”. În timp ce omul e conștient de păcatele sale, se prosternează, fiindcă nu poate să mai stea drept și să privească în ochii lui Dumnezeu.
Când Patriarhul Avraam avea 99 de ani, i s-a arătat Domnul și i-a zis: „Eu sunt Dumnezeu cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea mea și fii fără prihană. Și voi încheia legământ cu tine”. În acel moment Avrram a căzut cu fața la pământ (Facere 17, 1 ? 3). Acest act fizic de prosternare înaintea lui Dumnezeu exprimă supunerea și ascultarea lui Avraam față de voia lui Dumnezeu. În același fel a procedat Mântuitorul în Ghetsimani când S-a rugat. Prin căderea Sa la pământ a arătat că Se supune voinței Tatălui Care L-a trimis în lume. De fapt a spus: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42).
Metania e folosită îndeosebi în monahism pentru a cere iertare, cuvânt de mântuire sau binecuvântare de la superior, care-L reprezintă pe Hristos. Ea poate fi folosită în mănăstire pur și simplu, pentru a-l saluta pe mai-marele tău purtător de har. În Pateric citim această istorioară plăcută despre metanie. Se povestește că un frate apropiindu-se de un pustnic bătrân, l-a întrebat: „Ce voi face? Sunt chinuit de mândrie”. Bătrânul i-a răspuns: „Ai dreptate să fii mândru, pentru că tu ai făcut cerul și pământul”. Auzind acestea fratele, cuprins de remușcare, a bătut metanie și a zis: „Iartă-mă, eu n-am făcut nimic de felul acesta!”. Actul de prosternare exprimă nu numai regretul, ci servește și pentru a spori părerea de rău pentru păcatele comise.
(www.crestinortodox.ro)