– Dacă în evul mediu principala funcție economică a Sucevei a fost cea comercială, în epoca modernă activitatea predominantă a fost cea meșteșugărească
– La data de 3 septembrie 1804 a avut loc momentul festiv de reunire a breslelor din Suceava
Încă din perioada medievală, din cea de-a doua jumătate a sec. al XV-lea, activitatea meșteșugărească s-a intensificat, nevoile crescânde ale populației și dezvoltarea urbană determinând o continuă diferențiere și specializare în cadrul ramurilor meșteșugărești de bază (prelucrarea metalelor, a lemnului, a pietrei și a pieilor).
Acest proces a dus la apariția primelor forme de organizare profesională, mai întâi a “frățiilor” și apoi a breslelor meșteșugărești.
Asociații și frății.
Dintr-o scrisoare a lui Johannes Rymer, curelar din Suceava, către judele Bistriței, datată 22 iunie 1472, aflăm de practicarea în urbe a meșteșugurilor de tăbăcar și curelar. Scrisoarea confirmă, totodată, existența unei “asociații a curelarilor”, care elibera calfelor, la sfârșitul perioadei de pregătire, un atestat profesional.
Tetraevangheliarul de la Mitropolia din Suceava, din anul 1570, păstrează la rândul său o însemnare potrivit căreia “…au scris și au legat cu argint acest sfânt Tetraevanghel, cu bună cugetare și osârdie de către Dumnezeu, frăția zugravilor…”.
Documentul cel mai important este însă „Catastiful frăției blănarilor și cojocarilor din Suceava”, care conține informații despre organizarea și funcționarea asociațiilor profesionale. Catastiful, refăcut în anul 1673, dar alcătuit într-o variantă incipientă încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea, oferă date încă din vremea domniei lui Vasile Lupu.
Ulițele meseriașilor.
Dacă în secolul al XV-lea izvoarele documentare menționează practicarea în Suceava a unui număr de 14 meșteșuguri (fiind pomeniți astfel meșterii pietrari și zidari, zlătari, argintari, tăbăcari, blănari și curelari, cizmari, croitori, țesători, olari, brutari, măcelari, bărbieri), din sec. al XVI-lea și până în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, când Suceava înregistrează cea mai intensă înflorire a meșteșugurilor, documentele atestă peste 30 de categorii profesionale.
De regulă, meșteșugarii erau grupați pe profesii pe ulițele urbei sau locuiau în mahalale care purtau denumirea meșteșugului practicat (Mahalaua blănarilor și cojocarilor – zona Șipot, Mahalaua olarilor – zona Biserica Sf. Nicolae).
Meșteri străini.
Perioada de destrămare a feudalismului, în care războaiele turco-polone au pustiit zona, a fost decadentă pentru Suceava, orașul prinzând să se revigoreze economic odată cu instaurarea stăpânirii habsburgice. Numărul meșteșugarilor începe să sporească și să se diversifice și datorită stabilirii în oraș a unor meșteri străini.
Generalul Karl von Enzenberg, guvernatorul militar al Bucovinei între anii 1778-1786, constata că în orașele provinciei numărul meșterilor de tot felul era insuficient, iar calitatea lucrărilor executate de unii dintre aceștia lăsa de dorit din cauza slabei lor pregătiri profesionale.
Rolul micilor ateliere meșteșugărești a fost esențială pentru întreaga perioadă de dominație habsburgică.
Numărul meșteșugarilor a crescut continuu. Dacă în anul 1785 în Suceava erau înregistrați 23 de meșteșugari (capi de familie), în 1813 numărul acestora era de 225, în 1833 de 233, în 1840 de 302, iar în anul 1910 – când în oraș existau 61 de categorii profesionale – numărul meșteșugarilor era de 429.
Reunirea breslelor.
La data de 3 septembrie 1804 a avut loc momentul festiv de reunire a breslelor din Suceava, când toate asociațiile profesionale din urbe (indiferent de etnie, pentru că existau și frății constituite în cadrul unor comunități etnice, cum erau de exemplu “brastava armenească” sau cea a „jâdovilor”) au mers “cu steagurile și cu muzica drept la biserica Mitropoliei…unde steagurile au fost sfințite pentru prima dată moldovenește”, apoi la biserica catolică și la cea armenească, unde s-a ținut aceeași ceremonie.
Pe perioada deplasării prin urbe s-au “descărcat săcălușurile” de către breslași și, după încheierea serviciilor religioase, a început “parada” împreună cu polițiștii, „cu armele încărcate, făcând mereu avangardă pe lângă localul străzii principale”.
Seara s-a organizat un bal, iar a doua zi maistrul fierar Iosef Bucher a fost ales de ceilalți “doisprezece meșteri specialiști reuniți” ca șef al breslelor reunite.
“Cârpaci” și “maiștri adevărați.
Categoriile considerate meserii majore au reprezentat atât în evul mediu, cât și în epoca modernă, circa 50% din numărul total al meseriașilor.
Într-o primă etapă a epocii moderne (1775-1850), numărul meseriașilor și comercianților pământeni era aproape egal cu cel al străinilor veniți în urbe, înmulțindu-se cu precădere practicanții așa numitelor meserii minore. Este vorba de profesii tipic urbane precum cele de plăpumar, tapițer, mănușar, pălărier, ceasornicar, instalator, hornar, lămpar, tipograf, cofetar.
După 1830 dispar “meseriașii cârpaci”, adică cei care plăteau un impozit anual de 9 florini, spre deosebire de “maiștrii adevărați”, care plăteau 15 florini pe an.
Datele din anul 1816 semnalau existența la Suceava a unui număr de 132 de “meseriași cârpaci” și numai 22 de “maiștri adevărați”.
Dispariția breslelor.
Statistica din anul 1840 făcea mențiunea că, din cei 302 meșteșugari, 129 erau străini. Încep să dispară din statistici o serie de ocupații care nu mai puteau fi considerate meșteșuguri, precum aparii sau sacagii, cei care, până la alimentarea orașului cu apă prin conducte, transportau cu sacalele și aduceau apa la poarta consumatorilor, de la șipote și fântâni.
În alte profesii sporește însă numărul meșterilor. Numărul ceasornicarilor crește de la unul singur, menționat în anul 1833, când ceasurile erau foarte rare și deosebit de scumpe, la 7 în anul 1910, când ceasurile cu pendulă, ceasornicele de masă și cele de buzunar devin accesibile sucevenilor.
La începutul secolului XX, odată cu trecerea la producția de fabrică, încep să apară profesii noi și, în contextul noilor structuri economice, a organizării producției și a muncii, breslele dispar. Istoricul Nicolae Iorga scria, în anul 1911, deplângând dispariția acestor forme de asociere profesională, că “munca națională” pierdea astfel “una din acele vechi forme de manifestare, care garantau disciplina, moralitatea, evlavia și iubirea de neam”.
Breasla
Funcțiile asociațiilor meșteșugărești de tip breaslă se cristalizează din prima jumătate a secolului al XVII – lea.
Breasla, care dispunea și de o biserică patronală de care se îngrijea, era condusă de staroste sau vătaf, iar calitatea de meșter se obținea după ce era parcurs drumul de ucenic și calfă.
Numărul starostilor era variabil în funcție de numărul membrilor breslei și de complexitatea problemelor de organizare și de producție. Meșterii nu aveau voie să angajeze ucenici sau calfe fără știrea starostelui, fiind pasibili de pedeapsa cu excluderea sau cu plata unei “gloabe” în zloți.
Averea breslei consta în fonduri bănești care proveneau din diferite taxe încasate în folosul breslei (de pildă “dreptul de maistru” sau taxa percepută la intrarea în breaslă a ucenicului).
Steagul breslei cizmarilor
Dintre însemnele de asociere, steagul breslei cizmarilor din Suceava, asociație care se îngrijea inițial de Biserica Vovidenia, dispărută în secolul XVIII, motiv pentru care meseriașii cizmari și-au ales ca lăcaș patronal Biserica Adormirea Maicii Domnului din Ițcanii Vechi, se păstrează și astăzi.
Steagul, păstrat în sfântul locaș împreună cu o lumânare uriașă, veche de peste 150 de ani, este scos în fiecare an într-o procesiune, la data de 21 noiembrie, când se serbează hramul “Intrării în Biserică a Maicii Domnului”.
