„MERSUL ISTORIEI”

Corespondez de ceva vreme cu dl. M.M., care nu numai că se arată interesat de readucerea la viață a Muzeului Toader Hrib, de la Arbore-Rădăuți, dar vine și cu propuneri concrete, inclusiv sugerând o eventuala implicare financiară („Pun la bătaie toate resursele mele și ale familiei mele; este ceva la care țin nespus de mult.”)
După câte am înțeles din cele trei scrisori, dl. M.M. este de loc din Arbore, numărându-se chiar printre rubedeniile îndepărtate ale lui moș Toader – dar nu acesta este motivul principal pentru care oferta se cuvine tratată cu atenție și luată în considerare, ci mențiunea „Dânsa a decis să-mi doneze mare parte a colecției, sigură de bunele mele intenții.” Prin „dânsa” și „doamna”, M.M. desemnează moștenitoarea lui Toader Hrib, singura îndrituită să ia hotărâri majore privind destinul originalei colecții. (Ar mai rămâne de lămurit unde-i – și care-i – restul colecției, dacă s-a donat „cea mai mare parte”.)
Statul poate oferi un anume sprijin, dar o implicare decisivă nu-i stă în putință din două motive. Mai întâi, colecția Hrib a fost (și cu atât mai mult a rămas) rodul unei inițiative private. În eventualitatea că unele piese s-ar afla (or fi?) trecute în scriptele Patrimoniului național, ele tot proprietatea familiei rămân. În al doilea rând, o autoritate muzeală oficială n-are cum patrona o colecție ce nu-i alcătuită conform rigorilor științifice, ba, am putea spune, chiar împotriva regulilor domeniului.
Muzeul Toader Hrib trebuie înțeles și tratat ca o prețioasă curiozitate și totdeauna „citit” în paralel cu atât de originala „Cronică de la Arbore.” Scriindu-și cronica și transformându-și casa în muzeu, țăranul autodidact de la Arbore ne-a oferit, cu înțeleaptă, superioară și blândă naivitate, o pilduitoare lecție privind modul în care satul bucovinean își înțelege locul și rolul în „mersul istoriei” neamului, dar și posibila inserție într-un cadru general mult mai cuprinzător și mai „nehotărnicit”. Căsuța pe care scrie și acum MUZEU însemna o pată de culoare într-un peisaj mustind de istorie; fără acest accent, zona mirifică a Rădăuților, Putnei și Suceviței este, desigur, mai săracă în elocvență și expresivitate. Moș Toader și Magdalina lui au murit de mult, muzeul – atât de vizitat cîndva – este în paragină și, evident, închis.
După cum ne scrie M.M., „Doamna o duce greu și pentru dânsa” și n-are cum să se mai gândească la soarta muzeului. Așa că M.M. s-a hotărât să ia asupră-și greaua sarcină, fiind, pare-se, și un împătimit colecționar: „…eu, pe lângă colecția lui Hrib, am achiziționat de la diverse persoane cărți în slavonă, chirilică, datând din anii 1600, monede începând de la 1500, apoi toate documentele și obiectele care au aparținut lui Ion Arboreanu, cel care avea în custodie biserica veche.” Spre a continua: „Toader Hrib ar fi dorit ca un arborean să ducă mai departe ceea ce a făcut el.” Așa, la prima vedere… din depărtare, nu poți exclama decât „iată omul!” Înțeleg, din cele trei epistole, că M.M. a făcut „numeroase intervenții pe lângă autoritățile din Suceava”, dar n-ar fi primit nici un răspuns. Probabil că pricina o constituie tocmai reticența specialiștilor față de bric-a-brac-ul colecției. Pentru ei, simplu și clar, neștiințifică; pentru vizitatorul din alt capăt de țară sau de lume, tocmai prin asta plină de interes. Și i-ar sta bine printre antichitățile și curiozitățile adunate într-o viață întreagă de moș Toader, nu unui muzeograf școlit și cu grade profesionale în branșă, ci unui țăran din Arbore, așa cum Toader ni se înfățișa, impresionând. Sprijinul pe care M.M. îl solicită se referă în primul rând la achiziționarea casei. Moștenitoarea ar fi dispusă s-o vândă, dar nu „la un preț de batjocură” cum, se pare, i-ar fi fost propus. Sau, eventual, construirea unei case-replică în curtea vechii biserici pictate, ctitorită de hatmanul Arbore.
Fără să fi stat vreodată de vorbă cu M.M. n-am cum susține până la capăt și fără rezerve demersul său, aparent generos și plin de bune intenții. Oricum, se încearcă ceva. De ani buni, nu s-a făcut nimic. De sus, din ceruri, Toader Hrib ne privește compătimitor: „iartă-i, că-s nevolnici.”