Medierea litigiilor va putea fi operațională începând de miercuri, 3 martie, astfel că judecătorii și procurorii vor putea recurge la identificarea unei căi amiabile între părți, ceea ce presupune degrevarea magistraților de dosare.
Medierea reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților, potrivit Legii 370/2009 pentru modificarea și completarea Legii 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.
Astfel, organele judiciare și arbitrale, precum și alte autorități cu atribuții jurisdicționale informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictelor dintre ele.
Astfel, Uniunea Națională a Judecătorilor din România (UNJR) a întocmit și un prim Ghid de mediere adresat magistraților, care conține elemente practice prin care, începând de 3 martie, judecatorii și procurorii din Romania vor putea pune în aplicare dispozițiile Legii medierii, ca principală modalitate de degrevare a instanțelor de dosare, care vor putea fi soluționate mult mai repede, ieftin și într-un mod avantajos pentru toate părțile.
Legea medierii creează cadrul în care rolul judecătorului în soluționarea amiabilă a litigiului este bine definitiv și delimitat.
În exercitarea rolului activ, judecătorul este obligat să stăruie în soluționarea amiabilă a litigiului, implicându-se el însuși în a da sfaturile adecvate părților (art. 129 alin. 2 Cod de procedură civilă), dar și să le aducă acestora la cunoștință informații despre modalitatea de organizare și funcționare a instituției medierii (art. 6 din Legea 192/2006).
Implicarea judecătorului de caz în procedura medierii poate avea loc numai după declanșarea procesului civil sau penal. Potrivit dispozițiilor din Legea 192/2006 modificată prin Legea 370/2009, se poate recurge la mediere: în orice litigiu de natură civilă; în orice litigiu de natură comercială; în litigiile de familie: neînțelegerile dintre soți privind continuarea căsătoriei, exercițiul drepturilor părintești, stabilirea domiciliului copiilor, contribuția părinților la
întreținerea copiilor, precum și orice alte neînțelegeri care apar în raporturile dintre soți cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii, respectiv în legătură cu divorțul și cererile accesorii acestuia; în litigiile având ca obiect conflictele din domeniul protecției consumatorilor: în cazul în care consumatorul invocă existența unui prejudiciu ca urmare a achiziționării unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanțiilor acordate, a existenței unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori și agenții economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute de legislația națională sau a Uniunii Europene în domeniul protecției consumatorilor; în materia conflictelor de drepturi în domeniul litigiilor de muncă; în materie penală: numai în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că răspunderea penală este înlăturată prin retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților.
Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum și orice alte drepturi de care părțile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenție sau prin orice alt mod admis de lege.
De exemplu, intră în această categorie acțiunile în reclamație de stat (cum este cea pentru stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei), acțiunile în
contestație de stat (de exemplu cea în contestarea recunoașterii de paternitate sau de maternitate, ori acțiunea în tăgăduirea paternității copilului din căsătorie) și acțiunile în modificare de stat (acțiunea de divorț, acțiunea în desfacerea adopției).
Atunci când se confruntă cu un caz pretabil la mediere, judecătorul (respectiv procurorul și lucrătorul de poliție judiciară în situațiile permise de legea penală, dar și arbitrul sau alt organ cu atribuții jurisdicționale) are obligația de a informa părțile asupra posibilității și avantajelor folosirii procedurii medierii și de a le îndruma să recurgă la aceasta pentru soluționarea conflictelor dintre ele, așa cum dispun în mod explicit dispozițiile art. 6 din legea modificată în 20095.
Desigur, nimic nu împiedică ca o asemenea procedură de informare să înceapă chiar din momentul depunerii acțiunii la registratura instanței, ceea ce ar implica luarea unor decizii administrative de către conducerea instanței cu privire la organizarea unui punct de informare pentru mediere, se arată în Ghidul UNJR.
De asemenea, arată sursa citată, trebuie aduse la cunoștința părților și facilitățile oferite de stat pentru încurajarea medierii: posibilitatea de a apela la ajutorul public judiciar în cazul în care apelarea la mediere ar fi prea costisitoare pentru ele, precum și posibilitatea restituirii taxelor de timbru avansate (conform dispozițiilor din OUG 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă).
Este posibil ca între părți să existe o clauză anterioară de mediere sau de conciliere convențională a unui eventual litigiu care s-ar ivi în relațiile juridice
desfășurate între ele. În acest caz, judecătorul ar trebui să le reamintească părților de această convenție, dar opoziția părților de a o respecta nu poate constitui un fine de neprimire a acțiunii de către instanța de judecată.
Legea nu arată care trebuie să fie cuvintele sau expresiile folosite de judecător în această procedură de informare. Dar pentru ca judecătorul să fie
convingător și dispozițiile menționate mai sus să își atingă scopul, este nevoie ca la rândul său să fie convins de utilitatea medierii.
Deși legea nu prevede, este evident că judecătorul trebuie să indice părților locul unde acestea pot găsi mediatorii, respectiv să le îndrume către locul unde este disponibil Tabloul mediatorilor: pe internet (www.cmediere.ro), respectiv în sediul instanței.
Dacă sunt disponibile afișe sau broșuri ale cabinetelor locale ori asociațiilor de mediatori, judecătorul sau grefierul poate îndruma părțile direct către aceste materiale. Când toate părțile sunt prezente în fața judecătorului, acesta le va sfătui să se prezinte împreună la mediator.
Dacă părțile recurg la mediere anterior declanșării procedurii judiciare, în articolul 49 se prevede că termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru dreptul litigios supus medierii se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de mediere.
Potrivit articolului 56, alineatul 1, procedura de mediere se închide, după caz: a) prin încheierea unei înțelegeri între părți în urma soluționării conflictului; b) prin constatarea de către mediator a eșuării medierii; c) prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părți.
Ghidul menționează că în cazul în care părțile au încheiat o înțelegere parțială, pentru restul aspectelor nesoluționate amiabil orice parte se poate adresa instanței.
De asemenea, există această posibilitate și în caz de eșuare a medierii sau de depunere a contractului.
Pe de altă parte, dacă părțile recurg la mediere după sesizarea instanței de judecată, conform articolul 62 din lege instanța de judecată va suspenda judecarea cauzei civile la cererea părților, în condițiile art. 242 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă. Totodată, cursul termenului perimării este suspendat pe durata desfășurării procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere.
Rezultă, așadar, că intenția legiuitorului a fost de a sugera mediatorilor soluționarea disputei în cel mult 3 luni de la data începerii procedurii de mediere.
Dacă finalizarea acesteia nu s-a putut realiza în aceste termen, medierea poate fi continuată însă fără a mai avea ca efect suspendarea termenului de perimare.
Înțelegerea obținută în urma medierii este un contract între părți în înțelesul articolului 942 Cod civil, mai exact un contract de tranzacție conform articolului 1704 Cod civil la care se putea ajunge, evident, și fără intervenția mediatorului.
Acordul de mediere poate fi încheiat oral sau în scris, nefiind obligatoriu ca înțelegerea părților prin care se încheie disputa să se materializeze în forma scrisă.
În multe cazuri acordul, materializat într-un contract, este neaplicabil – de exemplu, disputele obișnuite de familie, cele de la locul de muncă (cele necontractuale), intraorganizaționale (dispute între departamente), interculturale, în școală (elev-elev, profesor-elev) etc.
Contractul poate fi consemnat, ad probationem, într-un document ce are valoare de înscris sub semnătură privată. Pentru a-i da valoare de înscris autentic,
părțile au la îndemână două căi, una extrajudiciară și cealaltă judiciară, în funcție de momentul în care a intervenit medierea.
Astfel, potrivit articolului 59 din Legea 192, dacă părțile ajung la o înțelegere ea poate fi supusă verificării notarului public în vederea autentificării sau, după caz părțile pot supune înțelegerea verificării de către instanța de judecată în vederea încuviințării, obținând în acest fel un titlu executoriu. Din formularea textului („după caz”) rezultă în mod indubitabil că se poate apela la instanță pentru validarea acordului numai dacă acesta privește un litigiul ce fusese deja înregistrat pe rolul instanței anterior demarării medierii. O interpretarea contrară, în sensul că acordul poate fi supus încuviințării de către instanța de judecată chiar dacă se referă la un litigiu neînregistrat pe rolul instanței, ar avea drept consecință preluarea de către judecători a unor sarcini specifice notarilor (autentificarea actelor la cererea părților), ceea ce este inacceptabil în contextul în care unul din scopurile medierii este tocmai
degrevarea instanțelor.
Ghidul precizează că părțile care se prezintă cu acordul de mediere la notar vor trebui să achite o taxă de autentificare, pe când dacă l-ar supune încuviințării de către instanță nu s-ar percepe nicio taxă suplimentară și, mai mult, se va putea restitui la cerere taxa de timbru achitată la înregistrarea acțiunii.
UNJR susține că în România justițiabilii fac plângeri și cereri pentru orice. Gradul de toleranță la acțiunile ușor vătămătoare ale unor împotriva altora este unul redus, accesul la justiție este relativ ușor, iar existența instanțelor în fiecare localitate importantă din România explică numărul mare al dosarelor. Ceea ce părțile nu întrevăd atunci când promovează acțiunea sunt șansele de a câștiga procesul, timpul cât va dura acesta și cheltuielile finale ale demersului judiciar.
În privința primul aspect, UNJR arată că justiția română suferă de problema lipsei de jurisprudență unitară. Datorită legislației deficitare dar și a unei exacerbări a rolului judecătorului în interpretarea legii, nu puține sunt situațiile în care acțiuni similare sunt soluționate în mod diferit de judecători din instanțe din județe diferite sau uneori chiar din aceeași instanță.
Oricum, spune Unjr, prin intermediul medierii niciuna dintre părți nu este stigmatizată ca perdant.
