Medicamentul cel mai de preț și eficient împotriva egoismului este dăruirea

Dragostea nemărginită și nețărmurită purtare de grijă a lui Dumnezeu față de viața pământeană și duhovnicească a omului au fost dovedite de Mântuitorul Hristos în tot timpul vieții sale publice și, în mod deosebit, prin rostirea parabolei despre bogatul care i-a rodit țarina. Această parabolă, rânduită de Sfânta noastră Biserică în Duminica a XXVI-a după Rusalii, are un conținut scurt, dar cu o adâncă semnificație în viața creștinului, care trebuie să evite în orice împrejurare exemplul bogatului egoist și să-și agonisească, prin faptele bune, comoara cea nepieritoare.
Mântuitorul Hristos a rostit această pildă pe când se afla în mijlocul mulțimii din care a răsunat glasul unui om, care îl ruga să-i ajute ca să împartă averea sa cu fratele său, gest pe care Fiul lui Dumnezeu l-a socotit ca o manifestare evidentă a lăcomiei și o îndepărtare de Dumnezeu, izvorul vieții celei adevărate (Ioan VI, 54). Cu acest prilej El a prevenit pe Sfinții Apostoli să fugă de orice formă de lăcomie, care izolează pe om de Tatăl cel ceresc și îi întunecă toate strădaniile de a păstra în el neîntinat chipul și asemănarea lui cu Dumnezeu (Facerea I, 26).
Ca și celelalte pilde rostite de Mântuitorul, și această parabolă are o permanentă valabilitate pentru viața religios-morală a creștinului, care poate fi ispitit și atras în păcatul lăcomiei din care se naște egoismul și face să dispară sentimentul de dăruire față de aproapele său. Pentru dezvoltarea armonioasă a trăirii religioase, cuvintele acestei parabole nu trebuie să fie uitate niciodată de creștini, deoarece din cauza dorinței de acumulare a bogățiilor materiale se strecoară în inimile lor egoismul care-i înstrăinează de dreptul lor de a fi făpturi noi în Hristos (II Corinteni V, 17) și răcește în ei sentimentul de dragoste față de aproapele (Romani XIII, 8).
Dacă sentimentul de dăruire față de aproapele nostru ne apare ca o virtute în Sfânta Scriptură, egoismul poate fi socotit un păcat împotriva lui Dumnezeu, care dintru început l-a făcut pe om o ființă sociabilă, solidară cu natura înconjurătoare. Potrivit învățăturii creștine, omul este încadrat în cosmos și în societate, de aceea el simte nevoia de a comunica cu mediul înconjurător și cu semenii. El poate deveni o personalitate numai dacă trăiește în comuniune cu alții și dacă între el și natură există o deplină solidaritate, el poate deveni stăpânul acesteia, așa după cum Dumnezeu a spus și primilor oameni după crearea lor (Facerea I, 28). De asemenea, mântuirea o poate obține numai dacă păstrează legătura cu Biserica, pe care Sfântul Apostol Pavel o numește trupul lui Hristos (Efeseni IV, 4). În acest trup spiritual, el se desăvârșește, trăiește din viața întregului și slujește acestui întreg, părăsește toate înclinările sale spre egoism și se conformează îndemnului paulin de a nu trăi pentru sine, ci pentru Dumnezeu (Romani XIV, 7-8).
Din egoism se nasc și alte păcate ca: necredința, răzbunarea, nepăsarea, arghirofilia, invidia
Ridicarea creștinului pe culmile perfecțiunii religios-morale este în mod sigur împiedicată de existența egoismului în cugetul său, de aceea, în această situație, Sfinții Părinți îl îndeamnă să-l părăsească, fiindcă fară el va ajunge să se identifice cu ceilalți semeni și laolaltă vor putea slăvi pe Dumnezeu (Romani XV, 6). Totodată, adevăratul credincios trebuie să fie pe deplin convins că acest păcat îi imobilizează elanul său de a lupta pentru binele semenilor săi și de a urma după cuviință viața în Hristos, adică de a fi în sânul Bisericii și a acționa mereu pentru instaurarea unei vieți pașnice și îmbelșugate pe acest pământ.
În orice moment trebuie evitată înclinarea noastră spre egoism, deoarece el cauzează izolarea noastră de frații noștri și ne determină să ne apropiem prea mult de bunurile trecătoare și să nu facem nimic pentru săvârșirea faptelor bune, tezaurul cel nepieritor și care ne îmbogățește înaintea lui Dumnezeu (Luca XII, 21).
Fără să-și dea seama, egoistul își pierde calitatea de bun creștin, în cugetul său se întunecă chipul lui Dumnezeu, Care este iubire și „oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu” (I loan IV, 7-8). Prin urmare, el nu slujește lui Dumnezeu, ci diavolului, se împotrivește binelui și caută răul care, așa cum ne învață Sfântul Vasile cel Mare, „nu este o creatură vie și însuflețită, ci o dispoziție a sufletului opusă virtuții”.
Din egoism se nasc și alte păcate ca: necredința, răzbunarea, nepăsarea, arghirofilia, invidia, fratricidul și altele, de aceea el este socotit, pe bună dreptate, rădăcina tuturor păcatelor și care nimicește cea mai desăvârșită dintre toate virtuțile creștine – iubirea. Virtutea iubirii prin care creștinul se dăruiește pentru cauza dreaptă a semenului său este centrul vieții creștine (I Corinteni XIII) și constituie cea dintâi și cea mai mare poruncă din lege: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău ca pe tine însuți” (Luca X, 27). Prin iubire creștinul se solidarizează în bine cu ceilalți oameni, se identifică cu semenii săi, împlinind, astfel, poruncile lui Dumnezeu.
Medicamentul cel mai de preț și eficient împotriva egoismului este dăruirea, deschiderea noastră către fratele nostru; împodobirea cugetelor și inimilor noastre cu virtutea dragostei prin mijlocirea căreia se îmbogățește ființa umană. Dăruirea înseamnă exteriorizarea sentimentului de dragoste, garanția sigură a realizării personalității și fructificarea tuturor ocaziilor de a ajuta oamenii, pentru ca ei să fie fericiți, așa după cum a făcut și Mântuitorul Hristos, când a vindecat pe cei suferinzi și a săturat pe cei flămânzi (Matei XIV, 15; Marcu VIII; Luca V; loan IX etc).
Unde lipsește virtutea dragostei nu poate exista nici dăruire sinceră și nici cuget curat, totul se reduce la fățărnicie, la ivirea impasului moral dintre creștini și la împovărarea lumii cu plăceri și pofte trupești. În astfel de stare este firească sporirea numărului celor răi, declanșarea instinctelor lor minore, care strivesc milioane de vieți omenești, imense bunuri materiale și spirituale și cauzează atâtea boli, foamete, jafuri și sărăcie.
Sub influența spiritului egoist, creștinul este amăgit de bucuria lucrurilor trecătoare și devine robul plăcerilor trupești, de aceea el nu se mai dăruiește binelui tuturor, scopurilor înalte ale oamenilor și nici libertății la care este chemat de Iisus Hristos prin împărtășirea cu Sfintele Taine. Este străin de căldura prieteniei, generozitatea inimii, egalitatea frățească, adică este lipsit de cele mai nobile sentimente, care izvorăsc din virtutea dragostei și cu ajutorul cărora poate să contribuie la progresul culturii și civilizației umane.
Un om egoist este mereu nemulțumit, agitat din cauza fericirii semenului său, incorect față de cei din jurul său, absent de la toate eforturile umane menite să slujească.
Căzând în păcatul egoismului, vom sluji ființelor potrivnice lui Dumnezeu și ocrotitoare ale forțelor întunericului, vom pierde chiar calitatea de fii ai lui Dumnezeu; stăruind în virtutea dragostei, desigur să ne dăruim întreaga ființă vieții creștine, făcând ca pe acest pământ să triumfe binele, pacea și bucuria în Duhul Sfânt. Să avem credința tare în biruința lumii divine asupra întunericului morții, în izbânda mesajului păcii, care a răsunat la Nașterea Domnului în peștera din Betleemul Iudeii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire „.
Pe firmamentul vieții noastre duhovnicești să strălucească ca un diamant de mare preț virtutea, rugând pe Bunul Dumnezeu să ne întărească în săvârșirea faptelor bune, care formează în ceruri comoara cea nepieritoare. Viața noastră pământească să fie în deplină armonie cu cuvântul Sfintei Evanghelii, ca să slujim lui Dumnezeu cu frică, cu credință și cu dragoste. Amin.
(Diac. Asist. Dr. Emilian Cornițescu)