Medalia de aur a Maicii Domnului

A fost odată – ca niciodată până atunci, și nici după aceea – la Constantinopol un cântăreț, Ioan Cucuzel, a cărui voce mlădioasă și cristalină îi uimise pe toți câți o auziseră. Talentul său, cu totul excepțional, îl făcuse vestit încă înainte de a fi împlinit 20 de ani. Date exacte despre locul și anul nașterii sale nu se cunosc, din lipsa unor surse sigure. Biografiile vremii (sec. 13) rețineau doar viețile oamenilor iluștri, nu și pe ale celor smeriți, doritori să-și topească existența în liniștea anonimatului, pentru a ocoli ispita slavei deșarte. De aceea, poate, nu i s-a aflat nici locul mormântului.
Numele său, Cucuzel, nu pare de sorginte grecească, ci mai degrabă albaneză sau tracică, iar părinții lui fuseseră oameni simpli, fără posibilitatea materială de a-i asigura o educație aleasă. Dar ca în multe asemenea cazuri, talanții dăruiți de Duhul au prevalat covârșitor, în cântările atât de minunat și desăvârșit glăsuite încât îi uimeau pe ascultători, umplându-le inimile de nesfârșită bucurie. De aceea era mereu invitat să cânte la curtea împăratului. Însă, ca și azi, atmosfera petrecerilor lumești era una ușuratică, pe măsură ce vinul îi înfierbânta pe oaspeți. Simplitatea și curățenia sufletească a tânărului Ioan se vedeau puse în dificila situație de a-i înveseli pe cheflii cu cântece lumești, solicitate cu precădere. Talanții i se risipeau astfel în deșert, iar laudele și aurul cu care îl răsplăteau auditorii, după ce o vreme îl bucuraseră, ajunsese să le simtă doar ca pe niște trecătoare răsplătiri pământești, goale de Adevărul după care râvnea.
Atunci a aflat de locul minunat unde isihaștrii petreceau în tainice rugăciuni, de Grădina Maicii Domnului, a cărei chemare a simțit-o și de îndată a urmat-o. A plecat de la Constantinopol cu știrea împăratului, într-o scurtă vacanță, fără a-și destăinui intențiile, de teama unui refuz. Ajuns în Athos, s-a oprit la Marea Lavra, unde a cerut să fie primit ca dokimos (începător), fără să fi spus cine era și de unde venea. A fost trimis să vadă de oile mănăstirii. Vestitul cântăreț al curții imperiale renunțase la plăcerile și avuțiile împărătești pentru pacea duhului athonit. Și iată că într-o zi, pe când se afla cu turma pe pajiștile din Vigla, a început a cânta încetișor, apoi tot mai tare, cântările auzite la slujbe. Un schimnic aflat în apropiere, auzindu-l, degrabă s-a dus la egumen, vestindu-i că a auzit glas îngeresc pe pământ. Chemat de stareț, Ioan a mărturisit dorința lui fierbinte de a viețui ca monah lavriot. Cu bucurie a fost așezat în strană și recunoscut ca protosinghel, uimind obștea și pe toți pelerinii cu vocea sa venită parcă din ceruri.
Anii au trecut. De-acum cunoștea și împodobea, cu măiestria dăruită lui de Duhul, toate cântările slujbelor de zi și de noapte. În vremea unei privegheri, la sfârșitul Acatistului Maicii Domnului, după ce cu glas dumnezeiesc rostise: „Bucură-te, Maica stelei celei neapuse,… Bucură-te, raza zilei celei de taină,… Bucură-te, cheia împărăției lui Hristos,… Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară”, a urmat un moment de liniște înălțătoare, după care Maica Domnului i s-a arătat, coborându-se din icoana în fața căreia cântase și spunându-i: „Bucură-te și tu, Ioane. Cântă-mi, căci nici eu nu te voi lăsa!”. Apoi i-a pus în palmă un galben de aur și s-a făcut nevăzută. Imediat, toată suflarea din biserică a văzut medalia cerească strălucind ca soarele, precum și fața lui Ioan Cucuzel pe care șiroiau lacrimi de recunoștință și de nesfârșită bucurie.