Măturător în Rai

Un tânăr de 28 de ani se grăbea, în Sfânta și Marea Sâmbătă a acestui an, să ajungă acasă, de la Timișoara la Eșelnița. Îl așteptau părinții, logodnica și Învierea. Prin localitatea Cornea, moartea și-a scos coasa (cornul) și i-a secerat tinerețile. L-am condus, alături de întreaga suflare a comunității, pe ultimul drum, marți, în Săptămâna Luminată. Doi bătrâni erau pe o bancă, la poartă, când trecea cortegiul funerar. S-au ridicat, s-au închinat, i-am văzut cum au început să plângă. Unul și-a scos batista, și-a șters lacrimile de pe obraji. Celălalt s-a căutat prin toate buzunarele și dându-și seama că nu are batista la el, i-a cerut-o împrumut colegului de bancă. Și-a șters ochii și a înapoiat batista. Lacrimile lor nu aveau mai mult de 28 de ani. Parcă știau pe de rost spusele Sfântului Pavel: „Iar dacă noi numai pentru viața aceasta nădăjduim în Hristos, suntem mai de plâns decât toți oamenii. Dar nu! Hristos a înviat din morți, pârgă celor adormiți” (1 Corinteni 15, 19-20). Mai sus, la o terasă, doi tineri îndrăgostiți stăteau picior peste picior, cu spatele la acest ultim, pământesc și jalnic, drum. Bătrânii au o demnitate a vieții chiar dacă aceasta îi coboară până aproape de pământ; tinerii au o aroganță definitorie și o nepăsare înălțătoare față de orice demnitate. Și totuși…
În ziua de Paști, dimineața, pe la orele opt, am ieșit în curtea Bisericii. Peste tot liniștea Învierii. Câteva femei au venit și au luat jar din focul care ardea de la Joia Mare. Mergeau la cimitir, știind că „noi, cei vii, nu le vom lua înainte celor adormiți” (1 Tesaloniceni 4, 14). Am luat mătura și am început să mătur aleea. Eram civil, doar o vestă preoțească și barba m-ar fi putut da de gol. O mașină cu număr străin a oprit în fața porților, coborând din ea două doamne și trei prunci țanțoși. Au trecut pe lângă mine val – vârtej: „Hristos a înviat, – Adevărat a înviat!”, au intrat în Biserică, am continuat să mătur: semințe, mucuri de lumânări (și de țigări), pungi, urme din perioada premergătoare Învierii. Nu după mult timp, doamnele au ieșit din Biserică, întrebându-mă: „unde este Taica Popa, vrem să-i grijească pe ăștia micii”. Le-am promis că îl chem îndată. Am lăsat mătura, am intrat prin ușa Altarului, m-am îmbrăcat cu odăjdiile Învierii, am pregătit Sfintele Sfinților gândind: „Sunt la fel ca îngerii, fiii lui Dumnezeu, fiindcă fiii lui Dumnezeu sunt fiii Învierii” (Luca 20, 36). Când m-au văzut cu Sfântul Potir pe solee, copiii chicoteau. Unul le-a șoptit celorlalți: „Este el, măturătorul…” I-am împărtășit, le-am dat Paști, câte o cărticică de rugăciuni. Mă simțeam curat, aveam ceva din măreția Învierii care nu se poate șterge vreodată, din demnitatea unui… Măturător în Rai.
(pr. Sever Negrescu)