„Mărturisirea lui Hristos – garanția mântuirii” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica I după Rusalii

Textul Evangheliei care s-a citit face parte din Capitolul al X-lea al Evangheliei de la Sfântul Evanghelist Matei, primele șase versete (10, 32-35; 37-38), respectiv Capitolul al XIX–lea, ultimele patru versete (27-30).
Iisus, văzând mulțimile „necăjite și rătăcite ca niște oi care nu au păstor” (Matei 9, 36), a chemat la Sine pe cei doisprezece apostoli: pe Simon-Petru și pe Andrei, fratele lui; pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui; pe Filip și pe Bartolomeu, pe Toma și pe Matei vameșul, pe Iacov al lui Alfeu și pe Levi, ce se zice Tadeu, pe Simon Canaaneul și pe Iuda Iscarioteanul. Și, după ce le-a dat putere asupra duhurilor necurate și asupra bolilor și neputințelor din popor, i-a trimis la propovăduire, sfătuindu-i să-i recupereze mai întâi pe apostații din seminția lui Israel, să propovăduiască despre Împărăția cerurilor, să tămăduiască pe cei bolnavi, să învieze pe cei morți sufletește și trupește, să curețe pe cei leproși, să nu primească recompensă pentru binele făcut, să nu aibă la ei decât strictul necesar, să fie circumspecți și înțelepți în relație cu oamenii, să fie curați la suflet, să nu se teamă de persecutori pentru că ei pot să ucidă doar trupul, nu însă și sufletul, sub rezerva că cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui. Sunt sfaturi de o frumusețe incontestabilă.
Astfel, după ce Iisus Și-a inițiat apostolii în cele ale misiunii, atrăgându-le atenția asupra prigoanelor și pericolelor la care vor fi expuși pentru numele Lui, i-a asigurat pe toți că dacă Îl vor mărturisi înaintea oamenilor, și El va vorbi despre ei și despre credința lor, la timpul cuvenit, înaintea lui Dumnezeu Tatăl. Însă pentru cei care nu se vor conforma, din varii motive, nici El nu va da mărturie despre ei înaintea lui Dumnezeu Tatăl (Matei 10, 32-33).
De ce ar avea nevoie Hristos de o astfel de mărturisire? Răspunsul ni-l dă Sfântul Apostol Pavel: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui.” (Romani 10, 9). Iată de ce trebuie să vorbim despre Hristos! Ca să ne mântuim. Credința în Hristos, respectiv mărturisirea Lui, ne dă garanția dobândirii mântuirii. O credință tăinuită, nemărturisită, este nedesăvârșită; nu folosește la nimic. Or, cei pătrunși de convingerea învățăturii, respectiv a existenței lui Hristos, au datoria sfântă să ia atitudine împotriva celor cu un mod de viață nonconformist; fie părinții împotriva copiilor, fie copiii împotriva părinților, fie soacra împotriva norei, fie nora împotriva soacrei. Iar cei care vor să adere la învățătura lui Hristos, la noile principii de viață recomandate de Hristos, trebuie să renunțe la modul egoist de a fi, asumându-și responsabilitatea Crucii.
Iubirii lui Hristos nu i se poate substitui o altă iubire. Domnul Hristos Însuși a spus: „Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” (Matei 10, 37). De iubit, poți (cum este și firesc!) să-ți iubești neamurile după trup, este poruncă divină (Leviticul 19, 18); dar nu mai mult decât pe Hristos.
Solomon își sfătuia feciorul, pe Roboam: „Ascultă, fiul meu, învățătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările maicii tale. Căci ele sunt ca o cunună pe capul tău și ca o salbă împrejurul gâtului tău.” (Pilde 1, 8-9). Frumos spus! Numai că, în cazul în care neamurile după trup sau cele spirituale nu ar adera la principiile de viață în Hristos și ți-ar sugera să renunți, direct sau indirect, la Hristos, ești îndreptățit să nu rămâi în comuniune cu ei, doar de dragul comuniunii. În acest sens, Scriptura învață: „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, sau prietenul tău care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: Haidem să slujim altor dumnezei, pe care tu și părinții tăi nu i-ați știut, dumnezeilor acelor popoare, care locuiesc împrejurul tău, aproape sau departe de tine, de la un capăt până la celălalt al pământului, să nu te învoiești cu ei, nici să-i asculți; să nu-i cruțe ochii tăi, să nu-ți fie milă de ei, nici să-i ascunzi.” (Deuteronomul 13, 6-8).
Când este vorba de credință, nu trebuie cruțată sabia dragostei, fie chiar și la nivel de familie. În acest sens, Hristos întărește: „Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart «pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa […]».” (Matei 10, 34-35). Asanarea răului din viața cuiva sau din societate nu se poate face decât cu sabia legilor aspre. Nelegiuiri precum: „Va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și se vor scula copiii împotriva părinților și-i vor ucide.” (Matei 10, 21) nu puteau și nu pot fi stârpite oricum. Pacea sau războiul (sabia) sunt singurele alternative pe care le poți alege. Alegerea depinde în exclusivitate de tine.
Drumul spre Hristos este un drum al renunțărilor, al Crucii. Asemănarea cu Dumnezeu nu se poate dobândi în afara Crucii. Cei care în viață nu sunt capabili să-și asume o astfel de responsabilitate nu pot primi demnitatea de apostol al lui Hristos, nici Aici și nici Dincolo.
Fără o gândire și o lucrare în același timp în perspectiva Crucii nu poți să dobândești mântuirea. Hristos Însuși ne atrage atenția: „Cel ce nu-și ia Crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.” (Matei 10, 38). Totuși, o astfel de sfântă povară nu trebuie purtată oricum, impusă sau din silă. Nicidecum! Omul trebuie să-și poarte crucea bucuriilor și a necazurilor cu demnitate și caracter, precum Mântuitorul a purtat-o pe a Sa. Un om care nu vrea să-și asume liber consimțit responsabilitatea Crucii nu-și agonisește niciun câștig, ci numai și numai pagubă sufletului. Avertismentul este decisiv: „Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.” (Matei 10, 39). Paradoxal! În gândirea lui Dumnezeu, o viață tihnită aici, în afara Crucii, va fi lipsită de bucurii veșnice.
Apostolii s-au autosesizat. Și, pe fondul unei discuții, prilejuite de întâlnirea lui Hristos cu tânărul bogat, legată de desăvârșire (Matei 19, 16-30; Marcu 10, 17-31 și Luca 18, 18-30), Petru, în numele apostolilor, I-a adresat întrebarea: „Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi oare ce va fi?” (Matei 19, 27). La această întrebare, Iisus a răspuns: „Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel.” (Matei 19, 28). O promisiune cu rezonanță în veșnicie. El, apostatul de odinioară, la nașterea din nou a lumii, va sta, ca recompensă pentru revenirea în sine, pe unul dintre cele douăsprezece tronuri, alături de Hristos și de confrații săi de apostolat, și împreună vor judeca lumea. Doar Iuda va orbecăi în noaptea neiubirii lui Dumnezeu.
Hristos îi asigură că „oricine a lăsat case sau frați sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau copii sau țarine, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică” (Matei 19, 29). Da, pentru puținul la care au renunțat, înmulțit vor lua și, în plus, ca răsplată în viața viitoare, fiecare va primi cel mai de preț odor – viața veșnică – de care se va bucura pururea. Pentru minimum oferit lui Dumnezeu vei primi și vom primi mult din partea Lui. Însă nu aici, ca patriarhul Avraam, ci în Împărăția lui Dumnezeu.
Evanghelia se încheie paradoxal: „Și mulți dintâi vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi.” (Matei 19, 30). Da, totul depinde exclusiv de atitudinea ta în relație cu cele pământești, respectiv cu cele cerești!
În concluzie, mărturisirea lui Hristos – Dumnezeu, în spiritul Bisericii, va fi recompensată cu viața veșnică, în Împărăția lui Dumnezeu. Părintele Nicolae Steinhardt ar spune: „Numai dăruind vei dobândi!”. Da, un pragmatism cu rezonanță în disponibilitatea lui Dumnezeu.