Mărțișorul, simbol al primăverii, datează, conform arheologilor, de peste opt mii de ani, are origini latine și este denumirea populară a lunii martie.
Obiceiul mărțișorului este specific poporului român, iar originile lui se află în credințele și practicile agrare și se sărbătorește în prima zi a lunii martie.
Strămoșii noștri sărbătoreau Anul Nou la 1 martie, luna care purta numele Zeului Marte, ocrotitorul câmpului și al turmelor, cel care simbolizează renașterea naturii. Vechii traci atribuiau aceste virtuți Zeului Marsyas Silen, cel despre care se crede că ar fi inventat fluierul. Acestui zeu i-au fost dedicate sărbătorile primăverii, ale florilor și fecundității naturii.
Culoarea roșie (foc, soare, sânge) era atribuită vieții, adică femeii
Firele, albe și roșii, formau un șnur înnodat în forma cifrei 8, confecționat din fire de cânepă sau lână, iar mai târziu, din bumbac. De acest șnur se legau monede din aur, argint, sau bronz, dar și fire de iarbă, muguri sau flori. Femeile dace purtau monede sau pietricele asociate cu fire de lână roșii și albe pentru a avea noroc și copii.
Metalul din care erau confecționate monedele-mărțișor semnifica statutul social al celei care-l purta, iar cele două culori reprezintă continuitatea vieții după moarte, victoria binelui asupra răului, a primăverii asupra iernii (alb = iarnă, roșu = primăvară). Cele care purtau mărțișoare din pietricele, le vopseau în alb și roșu, le înșirau pe o ață și le purtau la gât.
Într-o altă interpretare, culoarea roșie (foc, soare, sânge) era atribuită vieții, adică femeii, iar albul (apa, norii) înțelepciunii bărbatului, împletirea celor două culori simbolizând unirea forțelor care dau naștere vieții.
Alb și roșu sunt culorile cu care se împodobesc primele oi care intră în stână, dar și primul plug ieșit la arat, sunt simboluri ale sexelor, folosite atât în bradul de nuntă, cât și la cel de înmormântare.
Fetele purtau mărțișorul până când înfloreau pomii, apoi îl legau de trunchiul acestora, iar cu moneda, la Sf. Gheorghe, își cumpărau brânză și vin roșu. Credeau că astfel vor avea tot anul o față albă, frumoasă și îmbujorată. „Cine voiește ca Mărțișorul să aibă efectul dorit, acela trebuie să-l poarte cu demnitate” – Simeon Florea Marian.
Marți, 1 Martie
În prima zi de primăvară, țăranii noștri obișnuiau să pună funii roșii și albe în ramurile pomilor din livezi pentru a atrage rod bogat, la coarnele vitelor, la porțile grajdurilor, la torțile găleților, pentru îndepărtarea deochiului și a duhurilor malefice, dar și pentru invocarea puterii regeneratoare a vieții.
La începutul secolului XX, mărțișorul se dăruia copiilor în dimineața de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Se spune despre cei care poartă mărțișorul că vor fi sănătoși și frumoși ca florile, drăgăstoși, bogați, norocoși, feriți de boli și de deochi.
Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile locuite de români. În unele zone, mărțișorul se poartă pe perioada zilelor Babelor, sau până la Florii, apoi se agață de crengile unui pom din grădină. Se crede că, dacă pomul va rodi, purtătorul mărțișorului va avea noroc. În satele de munte și deal, mărțișorul se pune pe cornul sau măceșul înflorit.
Mărțișorul rămâne peste veacuri „funia anului”, care, adună laolaltă cele 12 luni, în cele două anotimpuri străvechi ale calendarului popular, vara și iarna.
Baba Dochia
Baba Dochia reprezintă o zeitate agrară, asociată cu Diana și Iuno din panteonul roman și cu Hera și Artemis din panteonul grec.
La 1 martie, această reprezentare mitică începe să moară pentru a renaște la 9 martie (Măcinici), ziua echinocțiului de primăvară din calendarul iulian. Această moarte simbolică reprezintă hotarul dintre anotimpul geros și cel călduros, moartea anului vechi și renașterea noului an.
„Dochia este o zeitate feminină sezonieră, care moare și renaște anual. Zilele urcușului, cu numărul de cojoace purtate în spate formau ciclul de renovare rituală a timpului, iar moartea ei în ziua echinocțiului de primăvară (9 martie în calendarul iulian) simboliza moartea anului vechi și renașterea anului nou” – Ion Ghinoiu – Sărbătorile și obiceiurile la români.
Se spune că așa cum va fi vremea în ziua aleasă, așa va fi și sufletul sau firea persoanei
În cultura românească, alături de „Miorița” – mitul existenței pastorale, „Meșterul Manole” – mitul estetic, „Zburătorul” – mitul erotic, se află „Traian și Dochia” – mitul etnogenezei românilor.
Într-o variantă a mitului Babei Dochia, Traian îl reprezintă pe împăratul roman care a cucerit Dacia în anii 105-106 d.Ch., iar Dochia este fata regelui dac Decebal. Urmărită de Traian, care se îndrăgostise de ea, Dochia, îmbrăcată în ciobăniță și mânându-și oile, fuge pe muntele sacru Ceahlău.
Maica Domnului o salvează, prefăcând-o împreună cu turma ei într-o stâncă ce poate fi văzută și azi.
Obiceiul alegerii celor 9 zile „cosmogonice” ale Babei Dochia de către fetele sau nevestele dintr-o comunitate este cunoscut sub numele „Pusul Babelor”. Se spune că așa cum va fi vremea în ziua aleasă, așa va fi și sufletul sau firea persoanei, însorită sau înnorată, frumoasă sau urâtă.
Zilele cuprinse în perioada 1-9 martie sunt numite Zilele Babei, iar vremea instabilă din această perioadă se datorează caracterului capricios al Babei Dochia.
Legendă
În Datinile și credințele poporului român, Elena Niculița-Voronca redă câteva variante ale legendelor din Bucovina și . Una dintre acestea ne arată: „Baba Dochia cică avea o noră pe care a trimis-o să-i aducă fragi. „Să te duci să îmi aduci fragi, că de nu, vai de pielea ta”. Fata a plecat plângând. De unde sa ia ea fragi la vremea de iarnă? Merge ea ce merge prin pădure și vede lângă un foc doi moșnegi care erau Dumnezeu și Sfântul Petru. Întrebând-o de ce plânge, ea le povestește și atunci Dumnezeu îi spune să țină poala și-i aruncă o lopată de jăratec, spunându-i ca până acasă să nu se uite să vadă ce i-a dat. Când a ajuns acasă, erau fragi! „N-am zis eu ca au să fie?”, a zis baba. „De-amu mă duc și eu cu caprele mele la păscut”. A mâncat fragii, și-a pus 12 cojoace, și-a pus furca-n brâu și a pornit. Da Dumnezeu, da câte-o furtună, și-apoi soare. Ea atunci se dezbrăca de câte un cojoc și-l întindea și tot așa până s-a dezbrăcat de toate cele 12 cojoace, iar când nu a mai avut ce îmbrăca, a înghețat.”
Se spune că în Ceahlău este o stâncă despre care se crede că ar fi Baba Dochia împietrită.
Așadar, Baba Dochia simbolizează zeitatea feminină care moare și renaște anual, iar zilele urcușului pe munte, echivalente cu numărul cojoacelor purtate în spate, formează ciclul de renovare rituală a timpului.
Conform legendelor populare, legătura dintre divinitatea precreștină și Mărțișor provine din credința că, acesta din urmă ar fi fost tors chiar de către Baba Dochia.
(Maria Golban)
