Mărțișorul – numit de etnologul Ion Ghinoiu „funia zilelor, săptămânilor și lunilor anului, adunate într-un șnur bicolor” – este oferit ca simbol al sosirii primăverii și a căpătat, în ultima vreme, forme tot mai diverse față de tradiționalul mic obiect de podoabă legat de un fir roșu și unul alb.
Mărțișorul face parte din larga categorie a talismanelor dăruite celor dragi de 1 martie, simbolizând iarna și vara, dar și speranța.
Răspândit în toate provinciile țării, mărțișorul este pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu, iar folcloristul Simion Florea Marian relatează în cartea „Sărbătorile la români” că în Moldova, Muntenia, Dobrogea și unele părți ale Bucovinei exista obiceiul ca părinții să lege, la 1 martie, copiilor lor o monedă de argint sau de aur la gât sau la mână. În unele zone, copiii purtau mărțișorul 12 zile la gât, iar apoi îl legau de ramura unui pom tânăr. Dacă în acel an pomului îi mergea bine însemna că și copilului îi va merge bine în viață. În alte cazuri, mărțișorul era pus pe ramurile de porumbar sau păducel în momentul înfloririi lor, copilul urmând să fie alb și curat ca florile acestor arbuști.
Simion Florea Marian scrie că mărțișorul servește celor ce-l poartă „ca un fel de amuletă”, dar cine dorește ca acesta să aibă efectul dorit „trebuie să-l poarte cu demnitate”.
Arheologii au descoperit obiecte vechi de mii de ani care pot fi considerate mărțișoare. Ele au forma unor mici pietre de râu vopsite în alb și roșu, înșirate pe ață, pentru a fi purtate la gât. Se poate spune că roșul, dat de foc, sânge și soare, este atribuit vitalității femeii, iar albul, conferit de limpezimea apelor, este specific înțelepciunii bărbatului. Astfel, șnurul mărțișorului exprimă împletirea inseparabilă a celor două principii.
Tradiția spune că, în vechime, mărțișorul se confecționa din două fire răsucite de lână colorată, albă și neagră sau albă și albastră și era dăruit în prima zi din luna lui martie, perioadă a echinocțiului de primăvară, când apărea pe cer Luna Nouă. Obiceiul mărțișorului este, de fapt, o secvență dintr-un scenariu ritual de înnoire a timpului și anului, primăvara, la moartea și renașterea simbolică a Dochiei.
Unele tradiții spun că firul mărțișorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia, în timp ce urca turma la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieții copilului la naștere, Dochia toarce firul anului primăvara, la nașterea timpului calendaristic.
Obiectele încărcate cu valențe magice erau purtate ca talisman și de alte popoare, mai cu seamă în civilizațiile arhaice.
În Franța, în unele zone, se credea că cel mai norocos talisman este laba stângă a unei pisici negre. Și în Germania existau o mulțime de superstiții legate de obiectele aducătoare de noroc, cel mai șocant dintre ele fiind funia spânzuratului, considerată de bun augur pentru cel ce se află în posesia ei. Panglica roșie, legată la mână sau la gât, îl ferea pe purtător de deochi iar înfrumusețarea feței se obținea prin spălarea cu zăpada topită din luna martie.
Pentru slavii sudici, aducătoare de noroc erau oasele de animale, mai ales cele de câine, pisică, liliac sau bufniță. Fetele puneau sub pernă șapte bani de argint, apoi făceau trei cruci și își aflau norocul în dragoste.
Grecii aveau obsesia pietrelor prețioase și semiprețioase ca amulete și talismane. Ei erau păstrătorii unei întregi științe a simbolurilor și valorilor acestora: agata era indicată împotriva înțepăturilor de păianjen și scorpion, o pietricică din cuibul rândunicii vindeca epilepsia, o peruzea era capabilă să potolească certurile, cornalina vindeca orice mușcătură de animale. Uneori chiar monedele cu chipul lui Alexandru cel Mare, apropiate ca formă de mărțișoarele noastre, erau purtate ca talismane.
