Martiriul: temelia vocației monahale (II)

Temelia duhovnicească pe care și-a câștigat-o îl va duce în continuare către martiriul propriu-zis; din acest moment începe să se înalțe către Dumnezeu și să trăiască monahismul pe o “cale evlavioasă”, să ducă o “viață filosofică” a participării la viața dumnezeiască. Și dacă acest dor de a-și exprima dragostea sa pentru Dumnezeu prin suferință, îi apare în suflet gata făcut sau înfășat, totuși nu va rămâne în acest stadiu ci va crește neîncetat devenind chiar un “uriaș” ca unul ce trăiește din viața monahală.
Ceea ce vreau să spun e că temelia sa creștină, duhovnicească îl va conduce în mod inevitabil la iubirea de suferință întru martiriu.
Când a suferit, fiind martirizat prin moartea Sa pe Cruce, Hristos a devenit “modelul” nostru (I Pt. 2. 21), noi am fost făcuți demni de a împlini lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Său (Col. 1: 24); prin suferințele Lui, prin reamintirea lor, noi le facem într-un fel anume prezente sau contemporane în Biserică ca unele ce sunt încă pricinuitoare de restaurare, viață și mântuire.
Suferințe cu har
Domnul nostru l-a chemat pe Pavel la apostolat ( așa cum a făcut-o și cu ceilalți) arătându-i tot ce avea de suferit (Fapte 9: 16), demonstrând în acest fel că Pavel n-ar fi putut fi ucenicul și Apostolul fără să sufere de dragul Său. Apostolul își arată întotdeauna suferințele ca o dovadă clară a apostolatului său, a sincerități și a dragostei de Dumnezeu. Suferințele sale sunt pline de un har care pecetluiește credința sa în Hristos. Cu adevărat, noi nu suntem numiți creștini doar pentru faptul că credem în El ci și pentru că suferim pentru El. Prin urmare, suferința e aceea care îmbunătățește sau completează credința noastră; ea e dovada umanității noastre îndumnezeite, altfel vom fi incapabili de a-L iubi și sluji pe Dumnezeu.
Apostoli și-au pecetluit apostolatul prin moarte martirică, de pildă Iacob, primul care a murit, Andrei cel întâi chemat, la fel primul diacon – Sfântul Ștefan.
După Sfântul Ioan Scărarul, monahul e văzut ca unul ce “mărșăluiește pe linia primilor martiri”. Înainte de Apostoli, Ioan Înaintemergătorul Domnului, numit de Ieronim Conducătorul anahoreților, fusese deja martirizat, deja urmase calea profeților de dinaintea lui. Aceia care în Vechiul Testament au suferit strâmtorări prin munți, peșteri și prin crăpăturile pământului (Cf. Evr. 11) au devenit prototipul monahilor. Ei sunt, cum s-ar spune, monahi înainte de monahism și sunt lăudați de Scriptură pentru că și-au petrecut viața cu atitudinea și curajul martirului.
În căutarea lui Dumnezeu
Eleazar a fost numit om sfânt atunci când a murit în chinuri cu demnitate”(4Mac. 6:30). Ca și ceilalți creștinii, încă de la început monahii studiază zilnic Vechiul Testament și citesc Psaltirea care le insuflă căutarea lui Dumnezeu, de dragul Căruia sunt uciși toată ziua, fiind socotiți ca niște oi de junghiere (Ps. 43: 24). Ei sunt hotărâți să-L caute pe Dumnezeu cu tot cugetul lor care însetează de Dumnezeul cel viu (Ps. 42. 2), fapt ce pricinuiește o ascuțime a suferinței, un neostoit dor martiric, o neîncetată subțiere a sufletului. Fiind lipsit de Dumnezeu sufletul său aleargă ca un vânător pentru a se înfățișa înaintea Nevăzutului Dumnezeu Care sigur nu leapădă lacrimile pe care monahul le are ca hrană zi și noapte de dragul Său.
Credinciosul citește zilnic în Psaltire despre munții și toată întinderea pământului care se veselesc de Fața lui Dumnezeu, despre dealuri și pustietate de unde vine ajutorul Său, așa ca în descoperirea despre femeia – imagine a Bisericii și a fiecărui suflet – care născuse Pruncul (Apoc. 12:13 și urm.) și căreia i s-au dat două aripi ale vulturului celui mare ca să zboare în pustie la locul ei. De aceea, ne putem întreba cum poate fi atât de dificil pentru el să-L caute pe Dumnezeu dedicându-se Lui pentru a se înfățișa înaintea Lui împreună cu munții și pustietatea, îmbrățișând toate ispitele și ostenelile vieții pustnicești ori să vadă această pustietate ca un loc și o cale a martiriului său?
Vocația monahală
Din chiar primele momente ale întemeierii Bisericii în această lume, era cu totul firesc pentru creștinii care doreau să cunoască Scriptura și lumina desăvârșirii evanghelice, fiind doritori să ia crucea lui Hristos și moștenirea Împărăției Cerurilor, era firesc ca ei să dorească să fie alături de locuitorii pustiului. Voiau să fie ca fecioarele ce-I urmează Mielului oriunde Se va duce ( Apoc. 14: 4) și să se deosebească de lume de la bun început, fie spațial fie prin modul lor de viață iar mai târziu, pe măsura creșterii lor în iubire și-n maturitate duhovnicească, de chiar sinea lor, fiind în acord cu spusa Sfântului Pavel: lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume (Gal. 6: 14).
Vocația monahală e deodată o stare a minții iubitoare de pustietate și o conștiință a dragostei întru martiriu. Acestea două se nasc și cresc împreună. Le-am putea imagina ca floarea și fructul propovăduirii evanghelice. Mulți și-au pus libertatea în slujba alegerii și căutării căii “mai directe” a vieții creștine dându-se pe ei dumnezeieștilor nevoințe ascetice de dragul lui Hristos. Din acest motiv era cât se poate de firesc ca Biserica – de vreme ce în secolul patru recunoscuse viața monahală ca fiind întemeiată pe libertate și organizare – să-i privească pe monahi ca pe niște fii “aleși” și să se intereseze în mod special de miile de asemenea iubitori de Dumnezeu și virtuoși atleți ai lui Hristos, arătându-și grija maternă pentru modul lor de viață de imitare a îngerilor și contribuind din plin la dezvoltarea ei.
Vedem cum, în esență, monahismul este foarte vechi. Datează chiar din momentul în care Fiul a dat mărturie despre – și a fost martirizat pentru – Tatăl ori cel mai târziu din vremea când Biserica lui Hristos a fost întemeiată pe temeliile Crucii iar martiriul a fost o notă dominantă în lucrarea membrilor ei. Temeliile duhovnicești ale primilor creștini și tradițiile în care s-au ancorat i-au îndemnat la un martiriu ce urma să fie împlinit în mod local: în munți peșteri și mănăstiri. Pe scurt, conștiința lor martirică îi îndemna să săvârșească ceea ce este plăcut lui Dumnezeu.
(Arhimandritul Emilian Simonopetritul)