Dacă ar fi să analizăm conținutul unul suflet doritor de liniște (heisychia), cu siguranță ca am găsi în el mai mulți factori care completează, influențează și formează chemarea către viața monahală. Să menționăm doar câțiva:
1) Pocăința, un dor mistuitor sau o nevoie a sufletului un simț al naivității, al caracterului iluzoriu și întunecat al obiectelor și fenomenelor, mai exact al lucrurilor după care tânjim, al întregii noastre lumi care nu este altceva decât o imagine sau o amintire a alteia – pământul vieții adevărate.
2) Dragostea de Dumnezeu, – o preferință pentru Împărăția Sa de dragul Căreia, totul – atunci când e vorba de a câștiga pe Dumnezeu pentru sine – e văzut ca praf si pulbere, chiar acele lucruri care sunt sfinte și binecuvântate de Biserică, precum soțul sau soția, căsătoria și copiii, participarea la viața, lucrarea sau comunitatea Bisericii în lume, sfătuirea, milostenia, preoția, pe scurt, toate convențiile și obligațiile pe care le avem în societate.
De ce, totuși, este martiriul elementul principal al vocației monahale? Voi menționa doar trei motive alese din multe altele, pentru a nu depăși limitele stabilite pentru această discuție.
Rolul durerii
Dintru început, după Cădere, omul și-a dat seama de faptul că ceea ce părea a fi un blestem – și anume hotărârea lui Dumnezeu ca el să să-și câștige pâinea prin sudoarea frunții sale, să nască în dureri și să redescopere raiul prin multe necazuri (Fapte 14: 22) – era în fapt ascunderea iubirii lui Dumnezeu, care ascundere era o cale și un mijloc pentru cea de-a doua creare a omului, pentru reînnoirea celui ce căzuse care murea pe zi ce trece.
Ajungând la o oarecare maturitate, omul a recunoscut în suferințele sale, în sudoarea muncii sale și chiar în moartea sa faptul că durerea sa conținea un mod de a fi, o posibilitate vie de a se descoperi în fața lui Dumnezeu, mărturisindu-I dorința sa de îndumnezeire pierdută. Cu alte cuvinte, omul nu a găsit o altă cale mai bună de a-și exprima dorul său după îndumnezeire decât prin suferința pentru numele lui Dumnezeu. Prin fire omul dorește să ajungă un dumnezeu. Dar singurul mod prin care el poate să se restaureze pentru a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu este jertfa – un limbaj plin de viață și de suferință pentru Hristos, întru dobândirea Împărăției Sale. Astfel suferința devine un factor necesar sufletului uman, un element înnăscut, instinctiv chiar materia primă prin care ne construim relația cu Dumnezeu.
Suferința
Sufletul nu se poate apropia de Dumnezeu decât prin suferințe, încercări, ispite… Numai prin acestea Îl poate iubi mai mult pe Dumnezeu devenind tot mai dependent de El. Din acest motiv putem afirma – iconomic vorbind (cf. și expresiei Sfântului Grigorie din Nazians și a vieții Părinților în general) – că Dumnezeu nu vindecă sufletul mai bine prin nici o altă metodă cât prin durere, osteneală și ispite pentru a ne dărui viață în schimbul morții noastre de bună voie.
Prin urmare, așa cum nu a existat vreodată vreun suflet iubitor de Dumnezeu care să nu sufere durerile nașterii, cu atât mai mult se cuvin acestea vocației lui monahale, ca unul ce suferă o naștere feciorelnică în pântecele Duhului mântuirii! Așa se întâmplă cu cel care se dorește după o viață ascetică – nu-și îngăduie nici o odihnă pe calea sa, dar – dorindu-și propria desăvârșire, se angajează în nevoințe și mai mari, în osteneli și mai grele. Conștiința lui martirică este atinsă cu ușurință, umplută de bucurie și de mulțumire ea trece și la suferințe extreme, este bucuria suferinței ce alternează cu suferința pentru bucurie; în felul acesta, el se străduiește încet, dar cu bucurie, a împlini orice nevoință și a-L câștiga pe Hristos pentru sine.
Postul
Vedem monahi angajându-se în cele mai istovitoare munci. De exemplu: Sfinți care se străduiesc să treacă prin cele 40 de zile de post fără a dormi, așteptând un înger pentru a-i determina în oarecare fel să guste ceva. Vedem călugări atoniți mâncând un oscior de pește pentru a se conforma binecuvântării praznicale. Vedem monahi, atât astăzi cât și în trecut, care zi și noapte nici nu se așează nici nu se întind pe pat, până ce picioarele lor se revoltă, cu toate acestea nu suferă nici o durere. Aceasta este tendința firească a ființei umane care gustă din bucuria întristării – desfătarea duhovnicească (nu psihologică) a durerii. Acel suflet merge pe o cale dureroasă pentru ca prin ea să apară înaintea lui Dumnezeu pe Care Îl iubește pentru a trăi (din) iubirea Lui. Putem foarte ușor să observăm acest fenomen în existența noastră de zi cu zi.
(Arhimandritul Emilian Simonopetritul)
