Maratonul lui

Fotbalul nu a tăcut, deși poate ar fi trebuit s-o facă. Și nu numai că n-a tăcut, dar a continuat să ne arate că s-a schimbat, ireversibil… Dacă aș fi fost Alexa aș fi încercat, măcar o dată, să privesc jocul prin ochii lui Dobrin (ce familiar sună, nu-i așa?) și să nu iau cartonaș galben. Cât de greu putea fi? Dacă aș fi fost conducător de club, aș fi declarat că greșelile arbitrului nu contează astăzi. Dacă aș fi fost suporter, m-aș fi abținut, în memoria unui om despre care se spune că n-a faultat niciodată, să sparg capetele celor îmbrăcați în alte culori decât mine. Dacă aș fi fost ziarist celebru, nu i-aș fi invitat pe Nețoiu și Chivorchian la o emisiune in memoriam. Dar nu sunt nimic din toate astea, așa că o să scriu despre fotbalul lui Dobrin, încercând să nu compun o doină de jale și să evit tonurile potențial revanșarde, referitoare la cei care au mai smuls câte o pană din aripile Gâscanului.
În primul rând, nu mă simt dator să spun dacă l-am cunoscut sau nu. Ajunge că l-am văzut jucând, deși nu pot descrie ceva concret de atunci. Eram doar un copil de școală primară, neatras în mod special de fotbalul oamenilor mari, dar senzația de “altceva” m-a împins să țin de atunci cu FC Argeș. De obicei, pasiunea pentru o echipă se transmite pe firul scurt al filiației. Tata ținea cu UTA, dar Bătrâna Doamnă era o necunoscută pentru copiii de vârsta mea, pe vremea acea arădenii jucând derby-uri de Divizia B cu Aurul Brad și cu Industria Sârmei. De aceea, pentru mine declicul a fost Dobrin. N-a mai jucat multă vreme apoi, dar jocul său mă aprinsese deja. M-a pregătit pentru Hagi, cu care am întinerit îmbătrânind. Departe de mine orice încercare de comparație, pe care o consider inutilă, dacă nu chiar nocivă.
Țin minte că m-a mai contrariat ceva. Numele ăsta, Gâscanul… Poate și pentru că nu prea puteam să mi-l explic. Mi se părea că nu i se trage de la fotbal sau, dacă avea legătură, părea mai potrivit pentru cineva cam paralel cu tehnica! Abia zilele trecute, citindu-l pe Cristian Țopescu, am aflat că i s-a spus așa pentru că juca mereu cu capul sus. Da, asta trebuie să fi fost! Și brusc mi s-a făcut dor de spectatorul hâtru pe care îl vedem azi în tribunele filmelor în alb și negru. Astăzi avem parte de chipuri ascunse sub fulare și de născocirile lor licențioase.
În cariera Gâscanului, episodul Mexico ’70 a strălucit, din păcate, doar prin absență. Citind, auzind mărturii, variante, reproșuri, eschivări, cred cu toată tăria că Dobrin ar fi trebuit să joace atunci, fie și cât de puțin, indiferent de ce i s-ar fi imputat. Dar nici n-aș cădea în păcatul de a demoniza partea cealaltă, mi se pare un clișeu. Că Gicu Dobrin fuma ca un turc, se știa. Că îi plăcea să-și trăiască viața, așijderea. Și-o trăia inclusiv pe teren, n-a încercat să fie niciodată altfel decât este. Poate că obișnuia să mai bea, dar câți artiști adevărați, pictori sau poeți, nu-și datorează capodoperele acestui viciu?! Dobrin nu putea fi încadrat în categoria celor mulți. Se aștepta oare cineva de la el să alerge kilometri întregi la 35 de grade prin soarele mistuitor al Mexicului? Era totuși tânăr, în putere, și măcar o jumătate de oră pe meci ar fi făcut față. Așadar, în această versiune oficială, pe antrenorul de atunci îl suspectez mai degrabă de mentalitate de funcționar sau de sergent, decât de rea-voință. Dezvăluirea ulterioară a lui Dobrin, din acel interviu recent acordat Evenimentului, cum că totul i s-ar fi tras de la un joc de poker în care l-ar fi curățat de o sumă colosală pe dinamovistul Radu Nunweiller, cred că a fost interpretată în mod tendențios. Lucrurile mi se par foarte simple, pornind chiar de la premiza că suma vehiculată de Dobrin era cea reală, deși celelalte personaje o minimalizează. Așadar, ce avem? Un coechipier este lăsat lefter de un altul. Liderii vestiarului încearcă să-l convingă pe câștigător să-i returneze banii colegului. Din păcate, motivând că nu-i furase, ci îi câștigase, acesta refuză. Deși faptic chiar așa stau lucrurile, aspectul etic nu este tocmai în regulă. Gâscanul profitase de viciul unui coleg, de fapt o boală în toată regula, pentru a-l curăța de bani, mulți bani. Nici măcar nu era vorba despre un necunoscut, ci de unul dintre ei. Abia apoi, lovindu-se de refuzul lui Dobrin, Dinu și Lucescu “l-au pârât” (sic!) antrenorului Angelo Niculescu (în diverse interpretări, s-au folosit alte cuvinte, gen “l-au turnat” sau “l-au lucrat”). Nici când acesta a încercat să-l convingă pe Dobrin, spunându-i clar care vor fi consecințele în cazul unui refuz, piteșteanul nu a cedat. Ei bine, de ce a făcut-o, oameni buni, că doar se știe că Gâscanul nu era un tip mercantil?! De ce această încăpățânare, de ce n-a făcut și el un pas, să returneze măcar jumătate din sumă, tot ar fi lăsat loc de întors?! Și haideți să nu judecăm cu datele de acum: nu cred că putea fi vorba nici despre invidia grupului de la Dinamo, cum s-a mai încercat o interpretare (Liță Dumitru era rapidist și susține tot varianta dinamoviștilor), pe vremea aceea Gicu Dobrin era doar un tânăr de nici 23 de ani, mustind de talent, dar nu câștigase încă nici un titlu de campion, celebrele meciuri cu Valencia sau Real Madrid au fost consecutive Mondialului din Mexic, iar Gento urma să-și încheie cariera abia peste doi ani, moment în care Dobrin va fi selecționat în echipa lumii la meciul de retragere al spaniolului. Santiago Bernabeu nu aflase de existența sa, Gâscanul nu devenise încă o LEGENDĂ! Pur și simplu așa a fost să fie, mai împăcat cu acest lucru a fost chiar Gicu Dobrin, spre deosebire de mulți dintre noi. Fiindcă și părerea mea este că, în ciuda acestor lucruri, piteșteanul tot ar fi trebuit să joace atunci… Dacă Angelo Niculescu ar fi fost într-adevăr un vizionar, Dobrin n-ar fi lipsit din echipă, celelalte motivații s-au dovedit a fi mărunțișuri în timp. Dar, făcând un efort de imaginație, credeți că dacă era selecționer Pițurcă, lucrurile s-ar fi schimbat?!
În final, niște rânduri ca un epitaf celest, de la Ioan Chirilă citire: “Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Nicolae Dobrin… Fără ei maratonul meu ar fi fost unul oarecare.”