Mapa de …cadre

Cei care cred că „limba de lemn” e-o floricică metaforică din ierbarul anticomunismului românesc se înșală. Ne aflăm în fața unui concept cu solidă fundamentare științifică, cercetat de autori demni de toată stima. Pentru definirea „limbii de lemn” sunt aduse în discuție numele unor Arendt, Friedrich, Brzezinski, asociate cu literatura lui Orwell și, ca finalizare, cu inspirația Françoisei Thom, inventatoarea sintagmei. După cum afirmă Călin Morar-Vulcu, autorul unei teze de doctorat (susținută la Cluj și publicată recent la Editura „Eikon”) sub-intitulată „Construcția identităților politice în discursul oficial în România, 1948-1965” limba de lemn ar avea trei caracteristici principale. Prima: distorsionează realitatea prin manipularea cuvintelor. A doua: limba de lemn este o comunicare ratată. A treia: puterea manipulează indivizii prin intermediul limbii. Cea dintâi teză (nu este transmis adevărul, realitatea fiind distorsionată) este susținută fără rezerve de lunga listă a unor nume stimabile – Alain Besançon, Michel Heller, Jiri Pehe, John Wesley Young, Cheng-chih Wang, în care se includ și cercetători români: Valeria Guțu-Romalo, Tatiana Slama-Cazacu, Rodica Zafiu, Lavinia Betea ș.a. A doua teză, aceea a comunicării ratate (nu se mai transmite nimic semnificativ) am validat-o cu toții prin experiența proprie din timpul ceaușismului, când vorbitorul urcat la oricare tribună n-avea, programatic, nimic de spus în afara odelor închinate „tovarășului” și „tovarășei”. Am asistat, în adormitoarea atmosferă de la Marea Adunare Națională, la zeci și zeci de astfel de discursuri, în care deputatul X nu făcea nici o referire la Legea aflată pe ordinea de zi a Sesiunii, ci informa că… secția lui a depășit planul cu 1,7%, după care, trecând în tonalitate patetico- entuziastă, începea să toarne elogii la adresa „eroului între eroi” și „savantei de largă recunoaștere internațională.” În fine, a treia caracteristică (puterea manipulează oamenii prin intermediul limbii) nu reprezintă altceva decât consecința logică a celorlalte două – un soi de circumstanțială de scop. Toate bune, frumoase, istețe și exacte. Teza de doctorat a clujeanului, redactată cu seriozitate ardelenească dusă până-n exces, induce însă ideea că „limba de lemn” ar fi uzitată (și ar caracteriza) doar statele totalitare, cu precădere comuniste. Nici o umbră de referire nu-și îngăduie să sugereze că respectivul tip de limbă (funcționând în interiorul aceleiași limbi!) ar putea fi uzitat și ar rodi în afara sistemului comunist. Îmi îngădui să nu fiu de acord. Politicianismul de oriunde și de oricând a recurs și recurge la rudimente ale limbii de lemn, care, însușite cu obediență de cei interesați, ajung să se ordoneze într-un sistem răspunzând perfect celor trei caracteristici evocate mai sus. C.M. Vulcu subliniază, cu perfectă îndreptățire: „cuvintele sunt definite de cei care dețin puterea, aceștia le privează voit de sensul pe care îl au, iar limba divorțează de realitate”. Iată un exemplu de la noi: nu de mult a fost pusă în circulație sintagma „mapă profesională”, căreia i se atribuie o funcționare înainte de ’89. Imediat, politologii au luat „mapa profesională” în custodie și termenul (fals) circulă acum fără rezerve în talk-show-uri și-n paginile presei. Cei de vârsta mea prea bine știu că, în România ceaușistă, n-a existat niciodată altceva decât „dosarul de cadre”. Dau un regat celui ce-mi va arăta oriunde, fie și-ntr-un zgraffiti, menționată titulatura „mapă profesională”! Interesul politic imediat era primejduit, dacă se utiliza sintagma „dosarul de cadre”, de neplăcute rezonanțe, speculații și asocieri cu politica dosarului și „cadrismului” ceaușist, așa că „limba a divorțat de realitate”, cuvintele fiind private voit de înțelesul pe care-l au. Stricto senso, avem de a face cu o comunicare ratată în plan ideal, dar utilă pentru manipulare, împlinindu-se astfel și a treia condiție din definiția limbii de lemn: puterea manipulează indivizii prin intermediul limbii. „Este evident că cei care aveau acces integral la formularea discursului public în statele totalitare au încercat impunerea unor termeni în defavoarea altora” – scrie C.M. Vulcu. Câtă vreme România (încă) nu-i un stat totalitar, nu ne rămâne decât să semnalăm eroarea cercetătorului clujean.