Mântuitorul redă vederea neamului omenesc căzut

Duminica a 31-a după Pogorârea Sfântului Duh (Vindecarea orbului din Ierihon) Luca 18, 35-43
„În vremea aceea, pe când se apropia Iisus de Ierihon, un om ședea lângă drum, cerșind. Și auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-L aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.”
Îl privim astăzi pe Domnul nostru Iisus Hristos apropiindu-Se de cetatea Ierihonului. Și era acolo un orb, care ședea lângă drum, cerșind. El fusese mai înainte sănătos și văzuse. Ca dovadă stau cuvintele Sfântului Evanghelist Marcu ce redau rugămintea lui: „Învățătorule, (vreau) să văd iarăși” (Marcu 10, 51). Căci simțea grozăvia deficienței sale și inima îi era tristă de durere, aducându-și aminte de zilele fericite, când fusese sănătos. El auzea astăzi mulțimea celor ce vorbeau despre trecerea pe acolo a Domnului și ar fi vrut să-L vadă. Căci măcar că orbul era nevăzător fizic, totuși purta în suflet lumina credinței. Și îl vedea pe Domnul cu ochii sufletului, în timp ce mulțimile celor ce-L înconjurau nu-L vedeau cu adevărat.
Odinioară, Adam Îl vedea pe Dumnezeu în rai cu ochii săi. Alungat de acolo, primul om, apoi tot neamul omenesc nu L-au mai putut vedea, din pricina orbirii aduse de păcate. Și după ce multă vreme Dumnezeu s-a adresat oamenilor prin proroci, „în zilele acestea de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei 1, 2). Orbul din Ierihon simbolizează întreg neamul omenesc, ce fusese creat de Dumnezeu sănătos și capabil să-L vadă pe Creatorul său, dar care orbise din pricina păcatului neascultării și care astăzi este vindecat de Fiul lui Dumnezeu întrupat, redându-i-se capacitatea de a-L vedea.
Să ne minunăm de „tăria mărturisirii” (Sf. Teofilact) și de insistența rugăciunii lui
Poate că orbul trăise cu nădejdea venirii lui Mesia și știa că El se va naște din sămânța lui David. Auzind mulțimea care trecea și se grăbea să-L vadă pe Iisus Nazarineanul, în sufletul acelui neajutorat a încolțit speranța și a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine!”. Ceilalți oameni îl certau, văzând în Hristos un Învățător, dar un simplu om, care nu trebuia deranjat. Orbul însă Îl mărturisește cu tărie și se roagă stăruitor, cerându-I milă. Este asemenea lui Iair, care stăruia să ceară ajutorul Domnului, spre a-i vindeca fiica, măcar că toți cei din jur, știind-o moartă, îl îndemnau să nu-L mai supere.
Domnul cunoștea tainele sufletului și tăria credinței acelui neajutorat nevăzător și voia să descopere celor din jur tezaurul din inima lui. De aceea, nu numai că nu s-a supărat pentru insistența lui, ci a cerut să-i fie adus și l-a răsplătit, zicând: „Vezi! Credința ta te-a mântuit!”. Și precum odinioară crease lumina prin cuvântul Său, acum El redă lumina ochilor acelui orb. Iar poporul aduce laudă lui Dumnezeu.
Bolile abătute asupra noastră ar trebui să ne înțelepțească
Toată viața noastră este în „mâna” cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care ne „direcționează” spre ceea ce ne este bine. Căci „în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28) și tot El ne dă suflare de viață. Iar noi, dacă înțelegem aceasta, dacă înțelegem sensul vieții noastre, primim să ne îndreptăm în direcția spre care Domnul ne conduce. Când însă ne îndepărtăm de la drumul cel bun, devenim cauza propriilor rele. Și ne comportăm în viață ca niște nevăzători, pentru care Făcătorul nostru, al tuturor, rămâne neobservat, deși creația Sa ne înconjoară. Trecem pe lângă semenii noștri aflați în nevoi și în care ar trebui să vedem „chipul lui Dumnezeu”, parcă nebăgându-i în seamă. Rămânem nevăzători cu sufletul, precum contemporanii orbului de la poarta cetății Ierihonului, de care nu-i păsa nimănui.
Desigur, când suntem sănătoși, nu ne putem imagina că vreodată ar putea fi altfel. Sănătatea ni se pare a fi o stare firească și neschimbabilă. Ne-ar face plăcere să vedem în jur numai lucruri frumoase și îi ocolim pe semenii bolnavi, pentru a nu ne afecta emoțional. Nici o clipă nu ne gândim că am putea fi pedepsiți pentru păcatele noastre, ba chiar suntem mereu nemulțumiți, uitând că și sănătatea și bunăstarea ne sunt oferite în dar de Dumnezeu. Uităm și de lipsa preocupării noastre pentru îngrijirea vederii, ori de faptul că ne-am obosit inutil ochii în activități solicitante, cu tot felul de creații tehnologice recente întrebuințate excesiv și în detrimentul lecturii cărților folositoare și al altor preocupări spirituale.
Și, la un moment dat, în viață se abat asupra noastră bolile și suferința, urmare firească a păcatelor, încât avem sentimentul că viața ne este plină mai mult de durere decât de bucurie. Și ne cuprinde teama. Uităm că și bolile sunt îngăduite de Dumnezeu, pentru a ne înțelege mai bine pe noi, pentru a ne întări în credință și pentru a-L preamări după cuviință pe Purtătorul nostru de grijă. Iar dacă uneori motivul lucrărilor Sale ne rămâne necunoscut, înseamnă că am căutat să le înțelegem numai cu ochii trupului, iar nu și cu cei ai sufletului.
Există o orbire mai gravă: cea a sufletului
Pentru cei mai mulți, pierderea vederii pare a fi socotită infirmitatea cea mai mare. Și totuși, există oameni văzători care sunt însă mult mai grav bolnavi, fiind orbi sufletește. Ei nu trăiesc în întunericul fizic, ci în izolare, ignoranță și păcat. Așa erau în vremea Mântuitorului fariseii, care din invidie Îl acuzau de necredință, fiindcă nu ținea sâmbăta. Și orbi fiind sufletește, nu aduceau cu adevărat slavă lui Dumnezeu. Necinstea, ipocrizia sau nerușinarea îl caracterizează și ele pe omul orb sufletește. Aparenta lui strădanie de a-i lumina pe semeni izvorăște uneori din dorința de slavă. Toate acestea sunt urmare a unei credințe slabe. Însă sufletul creștinului este inundat de lumina credinței și el nu poate concepe să trăiască departe de semeni, fiindcă Îl poartă într-însul pe Cel ce este Lumina lumii.
Desigur, dacă ne raportăm la viața oamenilor cu o aleasă trăire duhovnicească, ne înțelegem nevrednicia și ne putem oarecum socoti și pe noi ca având vedere slabă, fiindcă ne dăm seama de sărăcia credinței noastre. Dar acești oameni bogați duhovnicește sunt pentru noi semne trimise de Dumnezeu, pentru a ne trezi sufletele. Așa cum și semenii noștri aflați în nevoi, în care ar trebui să-L vedem pe Însuși Hristos, sunt îndemnuri pentru ochii sufletului de a nu rămâne nevăzători. Și dacă Domnul a arătat multă grijă tuturor celor neputincioși (iar Sfintele Evanghelii redau numai o infimă parte din vindecările Sale), El ne învață și pe noi ca „în toată vremea și în tot locul să fim folositori și nici un lucru de-al nostru să nu fie deșert” (Sf. Teofilact). Să nu rămânem așadar în praful de la porțile Ierihonului, ci să alergăm spre Hristos.
Și noi avem nevoie de lumina lui Hristos
Din perspectiva omului modern, care găsește soluții la toate problemele cu care se confruntă, unii semeni ai noștri ar putea spune că nu le lipsește nimic, deci nu au ce să ceară Domnului. Mai ales că Dumnezeu, spun ei, cunoaște nevoile noastre. Uită însă că Domnul, care privește neîncetat spre noi, vrea ca și noi să privim spre El, rămânând prin rugăciune în dialog cu El. Este un dialog din care înțelegem că orice om, încă și cel mai puternic, are nevoie de ajutorul pe care numai Dumnezeu îl poate oferi.
Este deci necesar să conștientizăm că în viață nu suntem competitori cu semenii noștri, ci frați și fii ai Aceluiași Tată ceresc. Nu putem să rămânem „nevăzători” față de ceilalți oameni. Iar realitatea ultimilor ani arată că numai lucrând împreună ne poate fi bine. Numai atunci când inima creștinului simte durere pentru suferința celui bolnav și se bucură împreună cu cel care se veselește, numai atunci poate spune că lumina lui Hristos i-a cuprins ochii sufletului. Noblețea, generozitatea și toleranța față de cel care nu ne împărtășește întru totul crezul, toate acestea zugrăvesc chipul dreptmăritorului creștin.
Și dacă totuși nu simțim aceasta în sufletul nostru, atunci ce să facem? Să ne aducem aminte de orbul aflat la poarta Ierihonului și care striga: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine!”. Întrebat fiind el: „Ce voiești să-ți fac?”, răspunde: „Doamne, să văd!”. Și Cel Care a poruncit: „Să fie lumină!” îi dă lumina. Să cerem și noi lui Hristos lumina Sa, cu convingerea că El este lumina lumii și El poate să ne dea și nouă lumina. Să cerem cu aceeași forță cu care orbul din Evanghelie striga. Și primind lumina Sa, care ne dă sens vieții, să o păstrăm în suflet. Paradoxal, lumina nu poate fi înmagazinată în nimic, ci ea merge mai departe. Și totuși, sufletul omului creat de Dumnezeu o poate păstra într-însul. Toate lucrările dumnezeiești sunt purtătoare de lumină, chiar dacă ele scapă puterii noastre de înțelegere.
Să nu uităm nici noi să cerem de la Dumnezeu cele ce sunt cu adevărat importante pentru mântuirea noastră, să cerem lumină în sufletele noastre. Și să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne umple de lumina credinței, ascultându-ne rugăciunile și binecuvântându-ne și învrednicindu-ne să-I aducem cuvenita mărire.
(Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin I. Băjău , Ziarul Lumina)