Mânia. Judecata.

Mânia nu încetează de a se aprinde continuu pe sine însăși și de a răsturna judecata care conduce pe om.
Experiența milenară a inspirat antichității păgâne și creștine ideea unei educații în vederea vindecării mâniei, educație al cărei pilon este stăpânirea de sine, deja menționată, inclusiv un număr de elemente pe care le va dezvolta mai ales filocalia creștină.
Stăpânirea de sine trebuie să aibă mii de ochi, ca Argus din legendă, și o putere fulgerătoare de pătrundere și de adâncime.
Nu da prilej mâniei!
Plutarh reflectează în această privință: „Să nu dai prilej mâniei să se ivească nici măcar în glumă, căci preschimbă amabilitatea în ură, nici când vorbești în public căci transformă pasiunea pentru discuție în ceartă, nici când judeci căci dă autorității înfățișarea aparentă de aroganță, nici când instruiești pe cineva căci produce descurajare și ură de carte, nici când ești în stare prosperă căci sporești pisma împotriva ta, nici când ești în nenorocire, căci ea, mânia, când ești ursuz și te cerți cu tovarășii tăi de suferință, îți înstrăinează mila lor”.
Educația în smerenie.
Acest mini-decalog cu caracter preponderent social continuă să aibă și astăzi o valoare incontestabilă și constituie un avertisment continuu împotriva lipsei noastre de stăpânire: căci suntem în stare să domesticim fiare sălbatice, ca pui de leu sau de lup, dar asmuțim mânia împotriva copiilor, a prietenilor și a cunoscuților, împodobind această patimă cu gingașul nume de ură a viciului.
Sfinții Părinți sunt mai analitici și mai preciși. „Cum putem înlătura mânia?”, se întreba Sfântul Vasile. Printr-o educație în smerenie deja menționată și pe care Domnul a și poruncit-o și a și practicat-o, zicând: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor” (Marcu 9, 35). Educația în smerenie opusă educației moi și indulgente nu lasă câmp deschis orgoliului amorului propriu, bunei păreri de sine, lipirii de bunurile temporale, lăcomiei, temerii de a suferi și de a fi disprețuit, pe care le combate prin virtuțile opuse.
Rolul cuvântului.
Dacă, zice Sfântul Vasile, te-ai obișnuit cu ideea că ești cel din urmă dintre toți, după porunca Domnului, de ce să te indignezi că ai fost insultat? Când te ofensează un copil, faci din insulta lui un temei de râs. Când un nebun proferă cuvinte de necinstire, îl socoți mai degrabă vrednic de milă decât de ură.
Rolul cuvântului e decisiv în declanșarea și aprinderea mâniei. Dacă, în ce privește fondul psihologic al mâniei, Sfântul Vasile are dreptate când afirmă că nu cuvintele proferate de cineva provoacă durerea, ci orgoliul nostru față de insultator și părerea pe care și-o face fiecare despre sine, în cazurile reale de mânie aprinsă la maximum, patima aceasta provoacă cuvântul, cuvântul provoacă lovitura, iar lovitura provoacă răni, din care vine moartea, conchide Sfântul Grigorie Teologul.
Mânia duce la primejdie.
Mânia este tatăl omorului crud. Nemânierea e lucru de laudă. Răsplata acestui lucru este evitarea primejdiei, iar răsplata acesteia e partea unui pământ moștenit cinstit, după cuvântul lui Hristos. Evident, educația cuvântului, a cuvântului cuviincios, smerit, măsurat, este continuu actuală; Sfinții Părinți merg chiar până la impunerea tăcerii: limba să tacă, gândurile să tacă, recomandă stăruitor Sfinții Părinți capadocieni și Sfântul Ioan Scărarul; dar fondul sufletesc e acela care decide dacă mânia poate apărea sau nu, mai precis conștiința evanghelică a duhului, blândețea și bunătatea chenotică a inimii.
Rugăciune fără mânie.
Rugăciunea este un antidot împotriva mâniei. Cine se poate ruga cald și cu toată dăruirea acela strâmtează drumul mâniei, căci rugăciunea dăltuiește calea de diamant a bunătății, blândeții și înțelegerii. Pe deasupra, prin ea putem cere harul biruinței asupra mâniei, biruința care se realizează grație educației continui a inimii care cere, dă, mulțumește și se contopește cu cel căruia se adresează.
Să ne rugăm fără mânie, după porunca Apostolului (I Tim. 2, 8) și fără a ține minte răul. Doctorul sufletelor „ne poruncește că nu numai când suntem noi mâhniți asupra fratelui să lăsăm darul și să ne împăcăm, ci și dacă el s-a mâniat asupra noastră pe drept sau pe nedrept”, releva Sfântul Ioan Casian. (Pr. Prof. Ioan G. Coman)