Mândria care se înalță la cer ne pogoară în iad

Nimeni nu minte, decât numai cei ce mă laudă și mă fericesc.” Și nimeni nu grăiește adevărul decât numai cei ce mă defaimă și mă grăiesc de rău, cu toate că nu grăiesc tot adevărul, neștiind bine cele ale inimii mele. Iar de s-ar învrednici să le vadă, nu zic pe toate, ci numai o părticică din răutățile mele, ar fugi de mine ca de un noroi și ca de o putoare. Și de s-ar face trupurile oamenilor numai limbi ca să-mi defaime răutățile mele, cred că nici unul nu ar putea să spună cum este necinstea mea. Că dacă dreptul Iov a zis că este plin de necinste (și când zice plin, vrea să arate că nu se poate mai multă necinste), ce să zic eu, care sunt adâncimea tuturor răutăților? La toate păcatele ne-a smerit și ne-a supus diavolul, ca să ne cunoaștem robia noastră. Deci, câți se cunosc pe sine și starea lor aceia biruiesc pe satana cel ce i-a zdruncinat. Și, precum au zis Părinții: „Când smerenia se va pogorî în iad, atunci se suie la cer”; așa și mândria, când se înalță până la cer, atunci cade în iad.
(Sfântul Cuvios Zosima, Învățături și scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 159, Doxologia.ro)