Mănăstirea Voroneț (secolul al XV-lea)

a. Viața
Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinți pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei și povățuitor al călugărilor.
Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci de pe moșia Mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuți, la începutul secolului al XV-lea, primind la botez numele de Dumitru. Când avea 16 ani, s-a făcut călugăr în aceeași mănăstire, cu numele de monahul David. După câțiva ani de aspră nevoință se învrednicește de harul preoției și se retrage la Mănăstirea Sfântul Lavrentie din comuna Vicovul de Sus. Apoi, fiind chemat de Duhul Sfânt la viața pustnicească, s-a făcut schimonah cu numele de Daniil, înainte de anul 1450, și s-a nevoit singur în neștiute osteneli duhovnicești, mai întâi în preajma Mănăstirii Neamț, pe valea pârâului Secu, apoi pe valea pârâului Putna, într-o mică chilie săpată în piatră. (Astăzi se află aici satul Laura, derivat de la „Lavrentie” sau de la „lavra”,)
După sfințirea Mănăstirii Putna (1470), Cuviosul Daniil Sihastrul s-a retras în preajma Mănăstirii Voroneț, unde și-a săpat chilie în piatră, sub stânca Șoimului. Aici se nevoiește singur încă 20 de ani în plăcere de Dumnezeu, crescând numeroși ucenici și făcând multe minuni de vindecare.
În anul 1488, odată cu zidirea bisericii Mănăstirii Voroneț, Sfântul Daniil Sihastrul se coboară în obște, având peste 80 de ani, și ajunge egumen al acestei mănăstiri. Mai trăind încă puțin și fiind cinstit de popor ca sfânt și făcător de minuni, Cuviosul Daniil și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu prin anul 1496 și a fost așezat în biserică, unde se află până astăzi.
b. Fapte și cuvinte de învățătură
Sfântul Daniil Sihastrul, fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viața cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici se juca cu ceilalți copii, nici nu căuta odihnă și mâncare. Ci, mereu se ruga și întru toate asculta de părinți.
Când avea vârsta ca de 10 ani, fiind dat să învețe carte în Mănăstirea Sfântului Nicolae din Rădăuți, copilul Dumitru, deși tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înțelegerea. Că în puțină vreme a deprins Ceaslovul și Psaltirea pe de rost, precum și nevoința cea duhovnicească. Pentru aceasta, cuvioșii călugări foarte mult îl iubeau și se foloseau de blândețea și priceperea lui, că era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt.
După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaș al lui Hristos s-a făcut călugăr, primind numele marelui prooroc și împărat David. Și era întru toate ascultător cuvioșilor părinți, având ca dascăl și părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul și purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuți.
Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoința vieții călugărești. Cel mai mult iubea liniștea, postul și rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfințitul soarelui, iar uneori postea desăvârșit câte trei și chiar cinci zile și se hrănea numai cu legume și ierburi. În ascultare era tăcut, blând și tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua și noaptea ca o candelă mereu nestinsă. Încă și la chilie dormea puțin pe un mic scăunel, mereu veghind și cugetând la cele dumnezeiești. Iar dintre cărți, cel mai mult iubea Psaltirea pe care o știa pe de rost și o repeta zilnic.
Așa nevoindu-se câțiva ani de zile, Cuviosul David s-a făcut vas al Sfântului Duh, învrednicindu-se de darul preoției și al facerii de minuni. Mulți bolnavi, auzind de minunile ce se făceau prin rugăciunile lui, alergau la smeritul ieromonah David și se vindecau de suferințele lor. Alții veneau să-i ceară sfat, că era foarte înțelept în cuvânt și înainte văzător, iar alții veneau să-i mărturisească păcatele, că ajunsese cuviosul vestit duhovnic în părțile de nord ale Moldovei.