Mâna spartă

Expresia a fi mână spartă, folosită pentru a caracteriza o persoană risipitoare, a luat naștere, ca o imagine propriu-zisă, în epoca în care materializarea averii era întruchipată de monede (mai ales de aur), ce se puteau „scurge” printr-o închipuită „spărtură” a palmelor, sau „printre degete”.
Ca de obicei, la Eminescu, formula apare într-un context orchestrat din perspectivă paremiologică; publicistul scria, în octombrie 1876, că Germania „n-are gust să se bată pentru ochii frumoși ai bancherilor din Londra”; alte țări „n-au bani, și războiul se știe că-i feciorul lui bani-gata ș-a lui mână spartă”. Situația economică și conflictuală a țărilor din această parte a Europei era descrisă într-un tablou ce prezintă unele asemănări cu situația din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, dar și de astăzi: „Rusia n-are (bani; dar acum are, datorită gazelor naturale!), Grecia e bogată în măsline, noi… în deficit, și sârbii în capete sparte” (Opere IX, 231).
Pentru contrast, Eminescu apelează la expresia „a lega paraua cu șapte noduri”; traducând un articol din ziarul „Gallois”, portretul sultanului Abdul Hamid este creionat în următorii termeni: despre acesta se credea că „e mână spartă și-i place oca mare”, dar, de fapt, „leagă paraua cu șapte noduri” (ibid., p. 195).
Dată fiind utilizarea ultimei dintre expresiile citate imediat anterior, ne putem referi la contrariul „mânei sparte”, de data aceasta pornind de la verbul (a) zgârci, ce s-a format de la substantivul zgârci, a cărui semnificație este „cartilagiu, sfârc” (vezi, de exemplu, „carne cu zgârciuri”). O expresie a zgârci palma (mâna) înseamnă „a strânge, a contracta palma, într-un gest reflex”. Pentru verbul în discuție dicționarele înregistrează semnificația inițială de „a strânge mâinile și picioarele”; cu sensul respectiv, la forma de participiu, acesta apare, de exemplu, în scrisul lui Mircea Eliade: „Nu înțelegea de ce stă în picioare, zgârcit, cu mâinile apucate de lemnul mesei” (Domnișoara Christina, cap. XVI).
De la acest ultim sens, concret, comportamentul avarului este descris prin referirea la contractarea mâinii, într-un gest reflex, atunci când i se cere ceva, așa cum înfățișează lucrurile Anton Pann: „Până trăiești, fă-ți pomană, Nu-ți zgârci mâna, dușmană, Întinde-o la sărac…” (Povestea vorbii). De aici adjectivul zgârcit, caracterizând comportamentul celui avar, al zgârciobului, numit și zgârie-brânză. De altfel, o formă mai veche în raport cu, anume zgârceală, evocă, de asemenea, aspectul concret al manifestării retractile. zgârcenie
În mod normal, s-au adăugat imagini și pentru domeniul abstractului, căci cineva poate fi și zgârcit la vorbă, situație în care s-a pierdut orice legătură aparentă cu reprezentarea fiziologic-motorie (doar dacă, nu cumva, cel care tace își strânge gura pungă!).
Astăzi, date fiind noile modalități de a cheltui necugetat și de a risipi banii, caracterizarea cuiva drept „mână spartă” ar părea că se referă la faptul că respectivul nu este atent doar la bănuții de mică valoare ce i s-ar strecura, astfel, printre degete. Dar aceasta nu ne împiedică să folosim expresia pentru a-i caracteriza și pe cei care, pentru a părea darnici, în campaniile electorale de exemplu, aruncă cu bancnote de valoare: dolari sau euro!
(Stelian DUMISTRĂCEL)