Mălina Anițoaei: „Inocența în stare de sclavie”

Specializată în proză scurtă, de regulă scrisă „cu acel stigmat al unei lecturi” (Tălmăcirea adâncului), rădăuțeanca Mălina Anițoaei recidivează, cu cartea „Inocența în stare de sclavie” /Ed. „Ion Prelipceanu”, Horodnic, 2015), în a descifra „lumea în negru și alb” (Iubirea fără trădări), cele două cărți anterioare, „Șerpii surâd și mușcă” și „Bijuteriile mele din ceară”, smulgându-i criticului Gh. Marin elogioase aprecieri: „Scurtele sale proze, de o pagină și jumătate sau chiar mai mici, sunt fulgere, tunete. Poeme sau eseuri exprimând trăiri, amintiri atât de reale și atât de fantastice încât nu le descoperi granița” (Scriitori bucovineni).
Citindu-i recenta carte, în care condeiera Mălina Anițoaei se străduie să „tălmăcească adâncurile și puterea albastrului” (Tălmăcirea adâncului) „cu prezența ei fragilă de prințesă rătăcită într-o lume ostilă” (Fetița cu pantofi cu toc), am regăsit o identitate creatoare difuză, în care jurnalismul literar, și nicidecum eseismul, în ciuda faptului că formulările axiomatice nu doar că nu lipsesc, dar sunt viguroase și convingătoare, se contaminează frumos cu sclipiri lirice și cu frazări care doar amintesc de proză, deși proză nu sunt.
Mălina Anițoaei, „femeia rostogolită în lume dintr-o pagină de Flaubert” (Șalul bunicii), întemeiază, practic, un gen literar insolit, și el „rostogolit în lume dintr-o pagină”, dar o pagină simbol, în care, „pe muchia unde se termină dragostea și începe delirul” (Sub o lespede grea), se aud „zgomotele de după ușile zăvorâte” (Iubirea mea din copilărie). Un gen literar în care liricul și epicul, ambele cu apariții neașteptate și accidentale, sunt doar cărămizi pentru turnul de fildeș al erudismului cu orice preț, practicat, în ultimii ani, de tot mai multe dintre femeile educate ale acestei țări, un exemplu tipic reprezentându-l, și în poezie, și în proză, Angela Furtună. Un fel de „să mă bucur de singurătate în voie” (Un ocol pentru iubire) înseamnă acel turn de fildeș al scrierilor premeditate ca efect și în care nu căutarea de sine determină destăinuirea, ci, dimpotrivă, impresiei critice finale i se subordonează întregul excurs al cărții, printr-o „stranie dependență” (Strania dependență): „umbra din somn și cu mine suntem una și aceeași femeie” (Omul care-mi căuta visul).
Nu spun și nici nu încerc să insinuez că literatura de acest gen, premeditată elitist și receptată ca atare, nu ar impresiona prin dimensiuni estetice, în ciuda lipsei de sinceritate, pe care o presupune premeditarea de intelectualism („la toate acestea mă gândeam ascuțit”, zice Mălina), „prețul pentru ceea ce simțim îl plătim fiecare” („Lupta cu îngerul…”) pentru glorie pâcloasă, în rubricile revistelor în care scriitori ratați ni se înfățișează drept critici. Dimpotrivă, premeditarea, deși spulberă epicul, prin esențializări, rostogolește, când te aștepți mai puțin, metafore ample, hiperbolizante. „România de pe strada mea e încătușată în trecut, așteptând căderea nopții, pentru că, vedeți dumneavoastră, noaptea orice nebun poate fi fericit” (Șalul bunicii), zice Mălina Anițoaei, opunându-i acestei realități halucinante frânturi sentimentale, pe care le pipăie „cu degetele inimii, inima mea ciuntă, sfârtecată în încleștarea dintre două disperări, inima mea, pasăre albă, blestemată să nu-și afle cuibul” (Iubitul meu avea o mie de ani).
Lumea reală, în ciuda frânturilor de fotografii-fotografieri blitz, rămâne, pentru Mălina Anițoaei, „un măr mare cu un trunchi înalt și aspru” (La rădăcina iubirii), dar în care i-a fost mereu teamă să urce, scrisul ei impunând semnificații și conturând un univers la marginea lumii, un univers aidoma mărului din curtea copilăriei, în care multora le va fi teamă să urce.