Mai sunt multe de aflat!

O carte pe care am citit-o „dintr-o sorbire”! Adevărat, n-are decât 110 pagini, da-i densă și împănată cu atâția termeni de specialitate, încât lectura nu-i ușoară și ar pretinde acces barem sumar la uneltele psihiatriei. Totuși, cum-necum, cititorul este repede „prins”, mai ales că-i prezentat cazul ciudat al uneia dintre „cele mai influente personalității ale literaturii române din prima jumătate a veacului XX”, Garabet Ibrăileanu, autorul sub prestigioasa semnătură a căruia am ținut să inaugurez, în urmă cu 50 de ani, lucrarea editorială a „Junimii” – cartea de început a casei de presă ieșene fiind „Spiritul critic în cultura românească”.
Despre autorul cercetării „Avatarii lui Ibrăileanu” (2019), Bogdan C.C. Pârvu, am mai scris în această pagină, comentându-i cartea dedicată lui Eminescu (2016) și cercetarea „Psihopatologie și creativitate” (2018). Este medic la Spitalul „Mavromati” din Botoșani și începe să fie cunoscut în lumea literelor prin analizele sale meticuloase și revelatoare privind raportul dintre psihic și creativitate scriitoricească. Că Ibrăileanu a fost un „ciudat” fără pereche se știe din amintirile lui I. și O. Botez, P. Caraman, Otilia Cazimir, Florea-Rariște, Iorgu Iordan, G. Ivănescu, I.I. Mironescu, Sadoveanu, M. Sevastos, Ionel Teodoreanu, Topârceanu și alții. Introvertit (dar cu câtă elocință în agora!), obsedat la modul tiranic de boli, microbi, molipsiri, suferințe, diagnosticat de mai bine de două decenii cu „neurastenie gravă”, purta în buzunar o sticluță cu alcool și, după ce-ți strângea mâna, se dezinfecta ceremonios de față cu toată lumea. Acasă, mânerele ușilor erau înfășurate în vată îmbibată cu spirt (de regulă, ușa o deschidea cu cotul), farfuriile și tacâmurile erau „sterilizate” cu flacăra lumânării, în grădină, se ferea de locul în care lipsea o șipcă din gard fiind „acolo trage curentul”. Când mânca o pară, mai întâi o tăia în felii și fiecare în parte era „ștearsă” cu dezinfectant. Întrebat de amicul său I.I. Mironescu dacă ar avea curajul să-și sărute iubita, Ibrăileanu îi răspunde cu toată seriozitatea: „Da, dar mai întâi aș trece-o prin acid fenic concentrat, apoi aș unge-o cu spirt și aș flamba-o, iar după aceea aș săruta-o fără grijă” (!).
Bogdan C.C. Pârvu îi diagnostichează postum criticului de la „Viața Românească” tulburarea de personalitate evitantă, tulburarea axiomatică generalizată, tulburarea obsesiv-compulsivă cu ascendent în schiziotipie și paranoidie, încadrându-l în „marele trib al anxioșilor și-n tiparul nevroticului introvertit”. Spre a-l închide într-un „cerc vicios autodevorator, guvernat de „o gândire mult doritoare de omnisciență rigidă, dar eșuată în relativizare prin improvizație (…), o gândire mereu cercetătoare, supervizată de o reflexivitate atent regizată și suprasaturată cu argumente îndrăznețe, o gândire dedicată unei deconstrucții nesfârșite, prin transferuri de vinovăție închipuită”. Apoi, „un afect restrâns, înăbușit și controlat, deseori întrerupt de fragmentări și împins în plan secund de o intelectualizare fluorescentă”… etc., etc.
N-am reprodus decât mică parte dintre concluziile medicului, fiindcă, la urma urmei, interes nu prezintă dosarul patologiei în sine, demn de analizat ca atare spre a fi prezentat într-o comunicare la o reuniune de specialitate, ci modul în care suferința relaționează cu creativitatea, gradul în care o influențează, o jugulează, o determină. Este ceea ce autorul își propune să afle recurgând minuțios (prea insistent chiar!) la radiografierea stărilor descrise în special în romanul „Adela” și studiindu-le mecanismul constituirii prin continuă raportare la stimulii afectelor de natură psihiatrică. Judecățile de valoare ale criticului Ibrăileanu se vor afla și ele sub o anume determinare a propriei identități psihice – ceea ce este analizat și demonstrat în carte prin intermediul „cazului Costache Conachi”, considerat de Bogdan C.C. Pârvu revelator.
Și nu putem decât să subscriem la concluzia finală a autorului: „Ibrăileanu însuși cred că ar fi interesat să știe cât din ființa lui și cât din opera lui se revendică de la un aparținător straniu, boala anume, care l-a luat în stăpânire atunci și acolo.” Nu-i o carte „ușoară”, de citit în tren sau, la vreme de vară, pe plajă, dar nici o lectură prea dificilă, fiindcă, dincolo de un anume abuz de terminologie strict medicală (văzut din perspectiva noilor noastre obișnuințe, tot mai afectate de comoditatea stimulată agresiv prin ofensiva audiovizualului): stilul este fluent și demonstrația este condusă cu o logică ce-și face, repede, cititorul părtaș la întregul demers investigativ. Încă mai avem multe de aflat despre înaintașii care au onorat istoria literelor române!