Mai puțin decât așteptaserăm

Finalaam văzut-o alături de un fan al lui Chelsea și de unul al Barcelonei. Despre mine știți că indiferent de vremuri țin cu Real de Madrid, deci e limpede că nu ne interesa pe nici măcar unul dintre noi altceva decât spectacolul propriu-zis. Culmea e că eu și cu fanul Barcelonei țineam cu aceeași echipă, PSG, în timp ce fiul lui mergea pe mâna Bayern-ului. Eu nici nu puteam avea altă opțiune, din moment ce la PSG jucau doi „madridista”, domnii Keylor Navas și Di Maria, încununați cu trofeul suprem continental pe vremea când jucau unde trebuie. Chiar dacă în zilele premergătoare finalei, parcă mai degrabă țineam cu Bayern. Date fiind antecedentele de dată recentă ale combatantelor, presupun că majoritatea iubitorilor de fotbal se aștepta la un meci cu goluri multe, cu un 3-2 sau 4-3 pentru oricare din ele înscris pe tabela la final. N-a fost să fie, din mai multe motive evidente pe întreaga durată a bătăliei. Mai întâi e vorba de lipsa galeriilor, a spectatorilor în general. Goluri multe înseamnă în primul rând spectacol, dar parcă am căzut de acord de mai multă vreme căspectacol fără… spectatori e un nonsens. La asta s-a adăugat miza pusă în joc, pe cele două coordonate ale sale: gloria sportivă, pe de o parte, iar pe de alta, sumele uriașe cuvenite câștigătoarei, adică niște zeci de milioane de euro. Să recunoaștem că indiferent cât de mare sportiv ai fi, tot te apasă și chestia asta. În sfârșit, bătăliile personale pe care destui dintre fotbaliștii din ambele tabere le aveau de dus. Aș începe cu Lewandowski, aflat în plină cursăde depășire sau măcar de egalare a lui Cristiano Ronaldo la numărul de goluri înscrise într-o singură ediție a Champions’ League. Cu gândul la cele cel puțin două goluri care-i lipseau, Lewa n-a reușit să înscrie măcar unul, deși vreo două ocazii mari a avut. Încă mai mari au fost ale lui M’Bappe și Neymar, fiecare din ei având de demonstrat că el e cea mai mare sculăde pe gazoanele planetei. Obsedați de asta, au cam uitat că totuși prima lor datorie ar fi aia de a împinge obiectul în ațe, ratările lor surclasându-i pe împiedicații noștri de uz intern. A fost o finală mai puțin spectaculoasă ori dramatică decât ne-am așteptat, din ea rămânându-ne în amintire mai degrabă ratările decât realizările.