Mai mult nedumerire decât supărare

Știți că de-a lungul anilor, deja mulți, în care Simona Halep s-a aflat printre cele mai bune 10 jucătoare ale lumii, deținând mai bine de un an chiar poziția supremă în acest clasament, am avut față de ea sentimente amestecate, multă vreme renunțând chiar la a mai comenta (non)performanțele sale, pe fondul unui șir, care părea pe atunci interminabil, de eșecuri de-ale ei și implicit de dezamăgiri de-ale mele. Pe la o bucată mi-am revizuit și sentimentele, și atitudinea, mai ales datorită evidentei evoluții a Simonei, care părea decisă să atingă cota maximă, lucru care s-a și produs. De aceea, am salutat cu maximă bucurie și ușurare atât locul 1 pe care ajunsese, cât și prima ei victorie într-un turneu de Grand Șlam, aceasta din urmă produsă anul trecut chiar la Roland Garros. Am crezut cu tărie că din acel moment supremația Simonei va fi una de durată, comparabilă cu cele ale lui Steffi Graf, Marțina Navratilova ori Serena. Nici gând, însă: Simona a intrat, așa cum i s-a mai întâmplat de multe ori, într-o vrie aparent inexplicabilă, între declarațiile belicoase și prestațiile din teren fiind o distanță cosmică. De aici, noi dezamăgiri pentru fani, implicit și pentru mine. Căderea ultimă, de multe locuri, o duce până pe 8, ceea ce nu e chiar un capăt de țară. Înainte de a-mi fi produs supărare, înfrângerea asta mai degrabă m-a nedumerit, învingătoarea ei nefiind nicidecum o jucătoare de speriat. Eu cred că Simona mai are resurse de a rămâne în top 10 încă vreo 2 sau 3 ani. Și poate chiar să redevină numărul 1 mondial. Înainte de antrenor, sunt convins că ei îi trebuie un psiholog. De aceea, aștept cu încredere următoarea bucată de sezon, cea de pe iarbă. Chiar dacă nu e suprafața ei favorită, nu cred că e nici a minorelor care au năvălit în tenis, așadar se poate întâmpla orice.