Mai mult de râs decât de plâns

Ca un naiv (sinonim: tâmpit) ce sunt, am sperat că Steaua (doar pentru soacra botoșăneanului ăluia și pentru banda de judecători se numește FCSB) va răsturna logica elementară și calculele hârtiei și va elimina din Europa League o echipă cotată incomparabil mai bine, deși la ea acasă, în Italia, momentul de vârf a cam trecut de ceva vreme. Ideea de bază este că oricât de lei și zmei ar fi la noi în bătătură, în momentul în care scot capul în lumea normală, cu fotbal normal, fotbaliștii noștri se transformă în altceva. Cu totul altceva, nedefinit, fără vreo legătură cât de cât vizibilă cu sportul amintit, iar uneori par chiar să provină din alt regn. Mai degrabă vegetal, fiindcă asemănarea cu legumele (și alea vestejite!) este cât se poate de vizibilă și nu necesită nici un efort de imaginație. Un observator mai lucid decât mine și infinit mai exact în constatări și afirmații, fiind de meserie inginer, îmi spunea ieri dimineață la radio (ați ghicit, e vorba de Sorin Avram) că nici nu putem avea cine știe ce pretenții, din moment ce la Steaua sunt vreo doi jucători (ăia scumpi!) cumpărați cu câte un milion, iar la Lazio unul singur, ăla cu golurile, face pe puțin 40 de milioane. De aici și diferența. E cât se poate de corect, și valabil în orice domeniu. Gândiți-vă doar la cât costă un Mercedes și comparați-l cu un Duster. Dacă vă și așezați la volan, după nici un kilometru sigur înțelegeți ce reprezintă diferența de preț. Am însă și o problemă suplimentară: de ce ăla de 40 de milioane joacă de toți banii, în timp ce unul de-ai noștri, de un milion, joacă de doi bani!? Fiindcă, oricât încerc, nu-mi iese ca vreunul din echipa noastră să fi jucat ceva asemănător cu fotbalul. Nici măcar Budescu, care s-a lămurit repede despre ce-i vorba și a stins și el motoarele, după ce s-a lămurit că n-are cu cine. Pentru a nu ne lăsa totuși pe deplin întristați, doi băieți de la Steaua au creat și momentul sublim de divertisment, cu o coregrafie, cum se zice, „epică”, în care au făcut o demonstrație de balet cum n-am mai văzut de la Maia Plisetkaia în „Lacul le(s)bedelor”!