Mai bine nu-i vedeam…

Alaltăieri, când ați putut citi articolul intitulat „Micii căcănari”, ați reținut probabil și ideea că în momentul scrierii încă nu-i văzusem „la lucru” (deși sintagma asta e cu totul improprie în acest caz, deoarece copiii ăștia chiar nu „lucrează” nimic pe gazon, conform modelului național omologat de mulți ani în fotbalul românesc de toate nivelurile și de toate vârstele), fapt care s-a petrecut însă la doar puține ore după ce semnasem articolul. Așadar, luni, începând cu ora 14, m-a furnicat de m-am instalat în fața televizorului, ba încă și după ce pariasem (2 pauză, final cotă 9,00) pe victoria alor noștri, în ideea, pe care doar pariorii o pot pricepe, că pot da o mică lovitură. Nu era tocmai lipsit de logică, având în vedere că Olanda bătuse Germania, care la rândul ei făcuse egal cu Cehia, lucru pe care îl reușise și România în prima rundă. Îmi mai spuneam și că, dată fiind șansa unică (și dublă!) de a promova și în semifinalele acesui Campionat European dar și de a se califica la „Mondialele” de luna viitoare, din SUA, copiii ăștia vor mânca nori, își vor da sufletul și n-o vor rata: în fond, ce poate fi mai frumos decât să participi la „Mondiale”, ba încă și în SUA, la doar 16 sau 17 ani? Cu atât mai mult cu cât ești român… că nemții, dacă vor s-o ia în partea aia de lume, pot s-o facă pe banii părinților, în vacanță! În orice vacanță și în toate vacanțele, că de aia sunt nemți și nu români… Și ce-mi fu dat să văd? O bandă de împiedicați, îndobitociți, bănuiesc, de panarama de antrenor pe nume Văsîi (vă reamintesc teoria lui Eugen Barbu, conform căreia există nume predestinate a ajunge celebre – Eusebio, Bobby Charlton, Johan Cruyff – și altele, ca acest Văsîi, care nu-ți dau dreptul nici să te arăți pe stradă), și care, până să ia golul, au stat grămadă între propria linie de fund și maximum vreo 30 de metri de la ea, bubuind tare și sus orice minge ajungea în raza de acțiune a ghetelor lor. După ce au luat golul, au trecut prima oară de centru (pardon, a doua, că trecuseră o dată și-n prima repriză), unde au constatat că habar n-au ce trebuie să facă cu mingea: nu știau ce-i ăla un-doi, de driblinguri nici pomeneală, demarcajul le era străin, iar la poartă au tras un singur șut, leșinat și ăla… plus două lovituri libere din poziții ideale, pe care amărâții le-au expediat fix în burțile nemților din zid. Habar n-am ce au căutat acolo, iar povestea cu „viitorul fotbalului românesc” e doar o nouă tentativă de a păcăli lumea. Sau poate nu: viitorul ăsta e copia prezentului, adică o nouă promoție de loseri.